AY...

şi iată de ce e NU, în termeni mai puţin concreţi, dar atât de utili pentru the big picture.

[mie îmi pare un text de introspecţie f bun, pt cine e interesat de găsirea răspunsului pe interiorul propriei persoane :)....dar şi pt a înţelege textul de faţă trebuie o anumită profunzime a perceperii lumii, preexistentă...ceea ce ca să spun aşa, am MARI îndoieli :)]

Gib. I. Mihăescu tratează foarte liber în romanul „Rusoaica” mitul lui Pigmalion. Rusoaica este creaţia lui Ragaiac, de care se îndrăgosteşte la fel de puternic ca personajul din legenda antică. Sculptorul legendar s-a servit de fildeş pentru a materializa chipul femeii. Femeia lui Ragaiac rămâne însă o pură izvodire a imaginaţiei, o fantasmă care încearcă să se substituie realităţii, fără ca metamorfoza să fie, ca în mitul antic, posibilă. Romanul lui Gib. I. Mihăescu se încarcă astfel cu o semnificaţie tragică. Între imaginar şi existenţa concretă nu se fixează niciun punct convergenţă. Realitatea contrazice brutal imaginaţia, acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Cu cât însă această contradicţie ia forme mai sordide, cu atât aspiraţia ideală devine mai mistuitoare. Obstinata încercare de a da femeii închipuite viaţă, de a o coborî din cărţi şi din miturile vechi în realitate formează miezul epic al romanului, după ce se vor stinge urmele surselor livreşti.

Paralelisme cu Dostoievski

[…] Cele două femei, Katia şi Gruşenka, întruchipări ale “rusoaicei” în visul lui Ragaiac, sunt imprevizibilie în reacţiile lor violente, în care ura şi iubirea se împletesc strâns, iar dorinţa de autoflagelare devine mistuitoare. Aceste suflete complicate, în care tendinţele contrarii dau nota dominantă, sunt cercetate de Dostoievski cu toată puterea lui de pătrundere în ascunzişurile sufletului omenesc. Scriitorul rus realizează în Katia şi Gruşenka două extraordinare portrete feminine, care l-au urmărit, în mod evident, şi pe Gib. I. Mihăescu în portretul Niculinei Bălan. Suflete scindate (iubire şi ură, gelozie şi tandreţe dezinteresată, egoism crâncen şi dăruire care merge până la autoflagelare şi autodistrugere) sunt şi Valia sau Marusea.

[…] În aceste paralelisme, alături de Katia, de Gruşenka din „Fraţii Karamazov”, mai trebuie menţionat un nume, pentru a avea întregul tabel de date psihologice al prototipului de personaj feminin care l-a obsedat pe Gib. I. Mihăescu în „Rusoaica”: Nastasia Filippovna Baraşkova din „Idiotul”. Scriitorul român suprapune, în portretul Niculinei, trăsături sufleteşti care sunt ale “curtezanei”, dar si ale fetei din “societatea aleasă“, reţinând însă notele care ţin de o predispoziţie comună: impulsivitatea. Acte şi atitudini excesive, determinate de ură sau de iubire, unesc aceste personaje peste graniţele sociale sau de educaţie.

[…] Există în “Fraţii Karamazov“, „Idiotul” şi „Rusoaica” trei scene asemănătoare, care pun cu putere în relief trăsăturile de caracter dominante ale Gruşenkăi, Nastasiei şi Niculinei: cheful de la Mokroe, care precede arestarea lui Mitea Karamazov şi apropierea Gruşenkăi de cel năpăstuit; petrecerea de ziua naşterii Nastasiei, acasă la aceasta, continuată la Ekaterinhof, după ce, din generozitate, eroina respinge propunerea de căsătorie pe care i-o face prinţul Mâşkin, şi alege fuga fatală cu Rogojin, viitorul ei ucigaş; scena dansului sălbatic al Niculinei, în ajunul uciderii lui Bălan de către oamenii lui Iliad şi a despărţirii definitive de Ragaiac. Comportarea, în aceste împrejurări, ca şi în altele, a celor trei femei, în aparenţă scandaloasă, este o formă evidentă de manifestare a unei vindicte îndelung reprimate de aceste caractere dârze, adânc rănite în orgoliul lor de cei pe care, într-un fel sau altul, i-au crezut apropiaţi. Cele trei “curtezane”, cum apar, dar cum nu sunt în realitate în niciun caz de-a lungul întregii lor existenţe, în care cunosc perioade întinse de castitate, îşi răzbună trecutul autoflagelându-se sângeros şi lovind fără cruţare în cei care le-au cauzat nenorocirea. Gruşenka îl abandonează pe “ticălosul” pentru care suferise atât, nedemn nici măcar de ura şi de răzbunarea ei, ci doar de mila (milă-răzbunare) umilitoare a unui ajutor bănesc.

[…] Această necesară incursiune în literatura rusă impune, în chip de concluzie, un paradox evident. Eroul romanului visează la o rusoaică himerică, după un arhetip livresc nebulos, schematizat, care nu depăşeşte faza declaraţiilor, pe cât de răspicate, tot pe atât de inconsistente, cu privire la farmecul marilor eroine din literatura rusă, dar o are alături, în permanenţă, pe Niculina Bălan, personaj proteic, plin de originalitate, pe deplin realizat, în alcătuirea căruia recunoaştem, în masca tragică, şi o anumită înclinaţie masochistă, un arhetip dostoievskian. Ragaiac ratează în două chipuri întâlnirea cu “rusoaica”, în care vede întruchiparea eternului feminin, enigma însăşi, neprevăzutul, noutatea cum am văzut că mărturiseşte de atâtea ori. Întâlnirii cu Valia i se opune destinul, prima ratare. În Niculina, adevărata enigmă, vede numai ceea ce intră în raza de percepţie a neiniţiatului (a doua ratare), o “bizară aventurieră”, o curtezană rurală, gazdă de hoţi, o capcană pentru căpitanul poterei, haiduceasa din balada populară. Nu înţelege nimic din contrabalansarea ei între ură şi iubire, tandreţe pură şi patimă dezlănţuită, nevoia de sacrificiu şi egoism.

Locotenentul Ragaiac nu formează cu “rusoaica”, femeia visată – şi nici n-ar fi putut forma – ceea ce se poate numi un cuplu. Cauzele sunt cunoscute şi au fost cercetate mai ales în funcţie de dierenţele sufleteşti dintre parteneri, cu condamnarea bărbatului pentru conduita sa dominată de porniri posesive, instinctuale, care-l transformă într-un sclav al simţurilor, incapabil de autodepăşire. Când cercetăm deosebirile dintre partenerii acestor cupluri imposibile, care l-au preocupat, cam în tot ceea ce a scris, atât de mult pe Gib. I. Mihăescu, n-ar trebui să scăpăm din vedere, dacă vrem să ne explicăm exact cauzele neputinţei lor de a se forma sau de a se desface, când totuşi acestea s-au format, modelele literare diferite de la care porneşte romancierul.

[…] Situaţiile în care hazardul hotărăşte destinul personajelor, cazurile curioase, o anumită morbiditate chiar, exprimată în teroarea cu care se exercită obsesiile, abundă. Spaimele, meditaţia despre moarte, contradicţiile sufletului uman in general. Chiar şi atunci când caută altceva, încercând cu disperare să se sustragă fatalităţii, această umanitate rănită, bolnavă, nu reuşeşte să se salveze. De nicăieri nu se oferă acestor condamnaţi, care mărturisesc că suferă de urât, nicio salvare şi ei se prăbuşesc într-un soi de sadomasochism, împins până la crimă şi nebunie. Atât la Andreev, cât şi la Gib. I. Mihăescu, sub alte influenţe, simbolismul lui Maeterlinck în teatrul lui Andreev, expresionismul german în nuvelele lui Gib. I. Mihăescu, se face simţită, în latura expresivă, o tendinţă hiperbolizantă. Totul se dilată în prozele lor, terenul realităţii se surpă, imaginaţia o ia razna. “Întâmplarea”, “neprevăzutul“ îşi instalează peste tot puterea. Romancierul român ridică mereu noi bariere care împiedică formarea cuplului exact în momentul când blestemul îndelungatei aşteptări părea că fusese sfărâmat.

[…] Sufocat, prizonier al lumii concrete, nimeni şi nimic nu-l poate opri pe Ragaiac să viseze că poate depăşi această realitate împovărătoare prin voinţă şi energie, cucerindu-i feţe necunoscute. Devenit propriul său vrăjitor, Ragaiac este un Don Quijote torturat de Dulcineea cea vrăjită, pe care, spre deosebire de eroul lui Cervantes, o cunoaşte numai în această ipostază, deformată, comună, cealaltă faţă a ei, nevăzută, sacră, pe care o bănuieşte şi o doreşte cu ardoare, fiindu-i cu desăvârşire interzisă. Nedeprins cu o viaţă spirituală înaltă, rafinată într-un timp mai îndelungat, Ragaiac se repede cu lancea spre o ţintă care nu poate fi dobândită decât cu cugetul. Nu a învăţat încă să gândească subtil şi nu cunoaşte plăcerea exerciţiului spiritual gratuit. Comparabil cu Karamazovii din acest punct de vedere, el aparţine “senzualilor” lui Dostoievski, transplantaţi şi aclimatizaţi în alt sol, cu oameni mai puţin tenebroşi, împiedicaţi de egoism să se dedice binelui, dar fără o reală vocaţie a răului pe care o au Stavroghin, Verhovenski, Feodor şi Dmitri Karamazov. Cei ca Ragaiac şi Iliad comit răul din nepăsare, superficialitate, nestatornicie, chinuiţii de noutate de teamă să nu se plictisească, mereu dispuşi, de aceea, să experimenteze, împinşi spre necunoscut de o inteligenţă prea puţin speculativă repede satisfăcută de surpriza unei mărunte mulţumiri cotidiene. Pragul lumii răsăritene, instabil şi primejdios, în care se iveşte acest nou erou, este un loc care obligă la acomodări rapide şi la trădări scandaloase. Ragaiac este un Don Quijote balcanic, robul fără scăpare al Dulcineei fugitive.

[…] Ragaiac nu-şi modifică personalitatea în funcţie de visurile şi de iluziile sale. El vrea o schimbare radicală a existenţei lui, nemulţumit de condiţia umană reală pe care o suportă ca pe o ispăşire, fără să încerce sau fără să fie capabil să răspundă prin faptele sale idealului visat, lăsându-se mereu depăşit de acesta, târându-se împovărat de un senzualism niciodată satisfăcut, spre un erotism idealizat şi abstractizat, care nu-i poate aduce mântuirea atât de intens visată, pentru că starea de elevaţie la care aspiră nu există în propria sa conştiinţă, ci este o invenţie a imaginaţiei sale. Ragaiac e un Don Quijote, dacă ar fi să-i acordăm această calificare pe care şi-o revendică eroii lui Gib. I. Mihăescu, bolnav de karamazovism, sustras însă tenebrelor damnaţilor lui Dostoievski de către o funciară lejeritate sudică, balcanică, ce-l izbăveşte de demonii conştiinţei eroilor din literatura rusă, dar şi de asceza impusă de fidelitate, care-l face pe eroul lui Cervantes un model de virtute – puţin cam ridicol în ochii unor critici care-i vor reproşa, dintr-un exces de materialism, dăunător ca şi contrariul lui, platonismul redus la o fixaţie erotică deviată de la normal.

[…] Un scepticism funciar şi o superficialitate dobândită îi mântuie pe aceşti eroi (n.b. din literatura română) dotaţi cu prea multă inteligenţă practică, dar fără bătaie prea lungă (cazul lui Ragaiac din “Rusoaica”) de un sfârşit tragic, condamnându-i la o existenţă mediocră. Acomodaţi clipei, ei visează la un viitor care se îndepărtează mereu cu cât capacitatea lor de aşteptare creşte, cazul celor mai mulţi eroi ai lui Gib. I. Mihăescu. Apetenţa pentru vis a eroilor din care face parte Ragaiac este un semn al disperării, un protest ineficace împotriva liniştii obţinute cu sacrificiul acomodării. Rusoaica salvatoare nu se iveşte şi nu se poate ivi pentru ei. Aici stă întregul înţeles poetic al romanului.

(Al. Andriescu în postfaţa romanului “Rusoaica” de Gib. I. Mihăescu)

tonight in spice

beautiful mise-en-scene for "winter" - it reminded me of visconti's "death in venice"

halloween already

......

"nu-s frumoasa nici n-am fost
pe frumosi din minti i-am scos
nu-s frumoasa nici n-oi fi
dar pe frumosi i-oi amagi" :)))

[from ouibada, in which the pal Levi is successfully dancing :)]

superversuri, superautoironie :D :))




"OuiBaDa"- Teatrul de Comedie

Un stil cuceritor, "teatru coregrafic"

Teatrul de Comedie a "prefatat" deschiderea stagiunii cu "Galy Gay", printr-un spectacol original de "teatru-dans", o productie am putea spune a "scolii de dans contemporan" apartinand lui Gigi Caciuleanu.
In ultima vreme, teatru-dans a inceput sa se impuna, sa isi caute si sa-si consolideze un drum. O surpriza placuta produce Gigi Caciuleanu, venit sa dea un sprijin acestui gen nou in miscarea noastra artistica. Gigi Caciuleanu
este un maestru recunosut pe plan international. Multi pastreaza in amintire evolutiile sale extraordinare in cadrul "Nocturnelor". Artistul a parasit apoi tara si a continuat afirmarea harului sau la Paris. Original in concept, el a intemeiat o "scoala de dans contemporan" pe care, iata, o extinde si acasa, prin amabila gazduire a Teatrului de Comedie, mereu interesat de noi proiecte.
Cu toate ca a fost adoptat de francezi, Gigi Caciuleanu, asa cum marturiseste, si-a pastrat "intacte radacinile, dragostea si mandria" pentru originea sa. Ca dovada este si spectacolul "OuiBaDa", in stilul teatrului coregrafic pe care le-a impus prin "Mozartissimo", "Piazza Italia" sau "Adieu Odéssa", numai ca actualul proiect incearca si reuseste stralucit sa fructifice specificul national prin dans contemporan. Mai intai montajul muzical demonstreaza apropierea de acest specific, imbinand de la melodii folclorice celebre cu Maria Tanase, pana la romante cu Ioana Radu, de la muzica usoara cu Corina Chiriac pana la... productii de succes ale grupului Parazitii. Pare socant acest montaj muzical dar este surpinzator de coerent materializat prin dans in ideea de a ilustra comunicarea pasiunii si a poftei de viata a individului, cat si tristetile sale. Gigi Caciuleanu concepe dansul ca o explozie de vitalitate, cu bucurii si infrangeri. Spectacolul sau beneficiaza de scenografia reusita a Corinei Gramosteanu, in care costumele sustin cu finete, trecand de la negru, la alb in final, cu accente de rosu, inspiratia din specificul national. Nu lipsesc nici accentele video datorate lui Alexandru Apostol, care puncteaza cu discretie, prin imagini metaforice, derularea spectacolului.
Prologul este sustinut de Gigi Caciuleanu, care si recita un text ce vrea sa puna sentimental spectatorul in contact cu tema spectacolului, ce urmareste drumul "de la piciorul de plai la gura de rai". Prin expresia corporala Gigi Caciuleanu sugereza ridicarea de la pamant a unei "pasari maiastre".

Echipa de interpreti care a acceptat cu daruire stilul Teatrului Coregrafic este admirabila. Gigi Caciuleanu a reusit, lucru rar pe la noi, sa consolideze atat uniformizarea miscarii in echipa, cat si detasarea ca personalitate a interpretilor in unele momente. Echipa s-a format in urma unor auditii si reuneste surprinzator tineri interpreti cu pregatiri diverse, care s-au acomodat perfect "scolii de dans contemporan" initiate de Gigi Caciuleanu. Expresivi, ilustrand fiecare acord muzical si versurile melodiilor, sunt membrii acestei formidabile echipe: Cristina Babalac - clasa a XII-a, Liceul de Coregrafie "Floria Capsali", Rares Budileanu - actor, Teatrul National Tg. Mures, promotia 1999, Rasmina Luisa Calbajos - anul II, Coregrafie, UNATC, Doina Nicoleta Georgescu - profesor de dans contemporan, Lari Cosmin Giorgescu, anul III, Actorie, UNATC, Catalina Ana Gubandru - coregraf si dansator independent, absolvent Coregrafie UNATC, promotia 2004, Szasz Levente, anul III, Coregrafie UNATC, Anca Loghin, actrita Teatrul "Andrei Muresan" din
Sf. Gheorghe, promotia 2004, Lelia Marcu, dansator profesionist, Cristian Nanculescu, dansator neprofesionist, absolvent al Facultatii de Geografie, Arcadie Rusu, absolvent Coregrafie, UNATC, promotia 2007 si Casandra Oana Stelea, anul IV, Coregrafie, UNATC si anul IV, Universitatea Politehnica - Automatizari.

"OuiBaDa" este un spectacol de mare atractivitate, provocand emotie si placerea de a admira arta expresiva a dansului, pe melodii de suflet, pentru oricine. Interesanta ramane initiativa lui Gigi Caciuleanu, de a revitaliza dansul contemporan mioritic, care incearca, de mult, sa-si gaseasca fagasul.

P.S. Lucrarile din zona Lipscani pentru renovarea centrului istoric al Capitalei, risca sa izoleze Teatrul de Comedie. In jurul sau nu sunt decat... gropi si foarte putini muncitori care ar trebui sa finalizeze lucrarile. Primaria Capitalei trebuie sa gaseasca o solutie pentru ca spectatorii sa poata ajunge civilizat la spectacolele teatrului, pentru ca e pacat sa fie lasata de izbeliste o institutie teatrala importanta a Bucurestiului, ale carui productii merita a fi vizionate.

«OuiBaDa» este un spectacol care doreste sa promoveze un stil de dans de provenienta nationala, ne-occidentala, care sa se poata inscrie in mod legitim si cu sanse egale in lumea dansului international" (Gigi Caciuleanu).

(sursa: Romania Libera)

night drive