how I feel you
(how we feel)
"Noi suntem aleşii dragostei. De aceea nici nu ne e dat să fim fericiţi în lumea asta, menirea noastră este să fim mesagerii ei. Poate că nu sunt cine ştie ce scriitoare, dar în mod cert sunt un geniu al dragostei…Aici te aduce vocaţia pentru visare…De aceea sunt singură şi desperecheată. Sunt mulţi cei care ar vrea să-mi revărs graţia erotică asupra lor, bărbaţi sau femei. Nu ştiu prin ce mijloace, unii îşi dau seama de ceea ce zace în mine. Dar nu sunt pregătiţi cu adevărat, nu au mijloace să realizeze dragostea…Aspiră doar la ceva indefinit şi feeric. E acelaşi lucru ca şi în artă: un poet de duzină nu-i poate face faţă lui Heinrich Heine…Oamenii cred că e vorba de mijloace de expresie, că talentul constă în a exprima mai abil şi mai complex nişte lucruri. Dar în realitate, ştii prea bine, e altfel…Talentul constă în a simţi cât mai intens şi mai nuanţat ; expresia, forma exterioară, vine de la sine, în prelungirea a ceea ce simţi. Ei…asta nu pot înţelege cei mai mulţi dintre oameni. Ca să te poţi ridica la înălţimea stării din care izvorăşte dragostea, trebuie să fii pur şi incasabil ca un diamant: trebuie să fi trecut dincolo de ambiţii şi orgolii, dincolo de orice formă de egoism, dincolo de orice spaime şi îndoieli, dincolo de propriul sex, de nevoile sexuale…Spre deosebire de iubire, pe care o poţi primi de-a moaca de la sfinţi, la dragoste nu poţi ajunge decât pe cont propriu, trebuie să ştii să aprinzi în tine focul magic al dăruirii erotice, altminteri flăcările celuilalt te ard…Îţi dai seama ce cataclism ar fi fost dacă era să-mi revărs tot harul amoros asupra unor indivizi defragmentaţi, descentraţi, care despart voluptatea carnală de trăirea afectivă şi de comunicarea intelectuală, care îşi imaginează, în cel mai fericit caz, că dragostea este o sumă a acestor ingrediente trăite şi asumate în planuri separate…Ceva din noi ne avertizează unde să ne oprim atunci când rezonăm erotic cu altcineva şi întotdeauna comunicarea se stabileşte la nivelul celui mai puţin înzestrat. E exact ca atunci când un matematician de geniu are de-a face cu un troglodit ca mine într-ale artei sale: e nevoit să-şi traducă la nivelul meu de înţelegere descoperirile şi, evident, exact esenţialul se pierde, pentru că doar la nivelul lui sunt lizibile înţelesurile care îl fac să fie un geniu, iar pe mine mă fac să fiu o ignorantă…Cugetările lui, traduse în limbajul care îmi e mie accesibil, apar ca o banalitate, ca un truism logic pe măsura îngustimii minţii mele…Aşa şi eu: mă prind imediat când am de-a face cu o fiinţă ale cărei înzestrări erotice sunt echivalente jalnicelor mele mijloace de pătrundere din domeniul matematic. Şi ar fi un nonsens să încerc ceva, n-aş reuşi decât să-mi risipesc resursele în mocirla profanităţii amoroase în care se scaldă celălalt…Lucrul acesta se întâmplă, în toate sensurile posibile, şi cu cei care pângăresc cu minţile lor păcătoase învăţăturile sacre, de exemplu. Neputându-se ridica la înălţimea adevărurilor sfinte, improvizează interpretări prin care răstălmăcesc şi contrafac sensuri iniţiatice…Şi ca să ajungi la dragoste, trebuie să treci nişte praguri, să practici un tip de asceză, de post şi aşa mai departe…Altfel nu culegi decât deşertăciune. Şi zici imberb că dragostea e o himeră. Ce e tragicomic e că, aşa cum un prost sadea nu realizează proporţiile obtuzităţii sale şi se crede liniştit un geniu, nici un ins insensibil sau abrutizat nu poate realiza cât de mare e prăpastia care îl desparte de cei cărora nu li s-au atrofiat şi pervertit puterile sufletului. […] Toţi au impresia că dragostea e cel mai banal lucru cu putinţă, că e la îndemâna oricui, că e un fel de instinct…E un fel de instinct, dar al sufletului…Ceea ce se crede despre instincte e total greşit. Trupul în sine nu are nicio busolă…Sau chiar dacă o are, nu e creaţia lui. Un vehicul, o trăsură nu-şi crează singure roţile şi ferestrele… O foaie nu poate crea poeme, şi aşa mai departe. Dar asta e altă discuţie.
[…] Simţi din instinct cine sunt cei din specia ta, cei cu care ai putea comunica în aceeaşi limbă…care ar putea răspunde dăruirii tale cu aceeaşi profunzime şi intensitate…Există o specie de fluturi de noapte la care femelele sunt extrem de rare, iar masculii le simt de la foarte mare distanţă, e vorba de kilometri întregi. Li se dezvoltă foarte puternic mirosul, ca să se poată împerechea. Mă gândesc că aşa e şi cu cei din specia noastră de oameni. […] Ni se dezvoltă un simţ prin care reuşim să ne identificăm semenii, indiferent de distanţa la care s-ar afla în spaţiu sau chiar în timp. Simţim o atracţie aparte, o chemare asiduă, irezistibilă… Şi ne îndreptăm către ei cu puterea gândului. Le detectăm sufletele după miros, după anumite semnale pe care le emit. Dacă două fiinţe din această specie rară intră într-un fel de rezonanţă, îşi aud una alteia chemarea…şi până la urmă, prin nişte mijloace numai de ele ştiute, se şi întâlnesc.
[…] M-am întins pe spate, ţinându-l de încheieturile braţelor şi trăgându-l uşor spre mine. Se încolăci în jurul meu cu ardoare, ca şi cum ar fi vrut să mă absoarbă cu totul în el. […] Febra lui mă contamina şi pe mine. Senzaţiile erau mult mai profunde decât în realitatea obişnuită, însă altfel, dincolo de carne şi visceralitate.
[…] Toate combustiile lui lăuntrice se transmutau în mine ca într-o cutie de rezonanţă, era o gamă foarte variată de emoţii, care trecea dincolo de fiorii atingerilor sexuale. Dorinţa lui era mai mult decât bănuisem, nu căuta doar voluptatea, ci şi liniştea, o pace care să-i astâmpere dorurile şi insomniile, care să-i domolească spasmele conştiinţei, sa-i alunge frigul şi întunericul ce i se cuibăriseră în suflet. Simţeam toată foamea lui de viaţă, de adevăr, de fericire, dar şi teroarea sa de ciută hăituită, durerea, neajunsul de a trăi în trup, nefericirea lui izvorâtă din ardoarea cu care se înfrupta din viaţă şi care îl însingura, implicarea lui asiduă în tot şi în toate, simţeam frenezia şi deznădejdea lui, aviditatea de sens, voluptatea şi chinul său şi toate miile de nuanţe intermediare între ele…Aveam senzaţia că se produce în mine o metamorfoză, că mă transform într-o fiinţă mult mai amplă, într-o făptură imensă, neîngrădită.
[…] M-am trezit în zori, în timpul şi în odaia mea din Bucureşti, cu mâna întinsă şi cu degetele calde, ca şi cum i-aş fi dat drumul în acea secundă palmei lui…Simţeam încă amprenta atingerilor şi a îmbrăţişării lui, aveam buzele încă încinse de febră, păstram încă gustul sărutărilor pe limbă şi mă dureau sânii ca şi cum aş fi fost lăuză. Când m-am dezbrăcat să mă spăl şi m-am uitat în oglindă, am văzut din nou, ca în noaptea aniversării mele, două imagini suprapuse una peste alta. Dacă mă concentram asupra celei din planul îndepărtat, puteam întrezări stigmatele dragostei impregnate în pielea mea sidefie: urmele vineţii ale muşcăturilor lui se reflectau ca nişte umbre minuscule pe braţe, pe umeri şi pe gât, în locurile în care simţeam o vagă undă de durere.
M-a copleşit o dorinţă uriaşă de a mă întoarce la el, mi se părea insuportabilă absenţa lui, ruptura dintre trupurile noastre era sfâşietoare…Tânjeam după el într-un hal fără de hal, era mult mai greu de îndurat totul decât în perioada în care fusesem schingiuită doar de obsesia morţii lui, iar gândul că, într-un timp paralel, el se zvârcolea într-un pat de spital, legat cu nişte curele sau în cămaşă de forţă, că mă chema în gând şi nu puteam fi lângă el, că îşi muşca buzele până îi sângerau, că era terifiat şi singur, în vreme ce eu mă învârteam neputincioasă de colo acolo, ca o sirenă deportată în deşert, cu sufletul şi trupul brăzdate de dragostea lui, era înfiorător.
[…] Umblam pe străzi cu mintea răvăşită, pentru că nu puteam sta locului, colindam prin librării, răsfoind cărţi la întâmplare, fără să desluşesc mai mult decât nişte şiruri de litere, bântuiam prin ceainării şi prin parcuri, iar când nu îmi mai puteam târî picioarele, mă prăbuşeam pe-o bancă şi zăceam acolo, nemişcată, urmărind convoiul de nori şi metamorfozele cerului până începea să se lase amurgul, imaginându-mi că poate şi el contempla, într-un prezent paralel, un cer asemănător."
.jpg)
