Ea nu trăieşte disperarea de a nu fi iubită, ci de a nu fi înţeleasă. Aşa cum ai observat şi tu, este un copil care s-a născut bătrân. E un mic Boddishatva silit să trăiască într-o comunitate troglodită, care n-are nevoie nici de cunoaşterea pe care ea o poate împărtăşi, nici de celelalte haruri ale ei. E înconjurată de o groază de inşi care ar vrea să o transforme în femeie. Orice încercare a ei de a-şi împlini menirea e întâmpinată cu ostilitate sau indiferenţă. Iubitul ei caută în ea duioşia şi desfătarea pe care, în general, bărbaţii le caută în braţele femeilor, dar ea e un Boddishatva, ea înţelege lucrurile, ea are alte date interioare…I-ar putea dărui tot ce vrea de la ea, ar fi atât de simplu, dar ceva din ea răbufneşte şi ţipă ori de câte ori e tentată să o facă, pentru că el n-o înţelege şi n-o cunoaşte cu adevărat. Pentru el e doar o nălucă, o apariţie cu însuşiri feminine, cu anumite rezerve de tandreţe, pasionalitate şi fantezie, cu o biografie tulbure, cu o identitate obscură, e un chip cu contururi vagi, din care nu poate desluşi decât atât cât a fost dresat să întrevadă…Dar în ea mai există şi o conştiinţă de o luciditate fioroasă, care nu se poate mulţumi cu iubirea lui bezmetică, mahmură, adresată nu se ştie cui. Ea e un Boddishatva, iar el nu vede din ea decât o jumătate de imagine, care e lipsită de sens fără cealaltă, o jumătate care la rândul ei e umbrită de aspiraţiile lui nătângi şi mâncată de cariile gândirii milenare despre femei şi feminitate. El nu vrea din ea decât un deget, o privire, o mângâiere, vrea doar acea icoană cu care s-a familiarizat. Pentru că nu poate concepe că ea ar fi un înţelept sau pur şi simplu o conştiinţă zbuciumată, ca orice fiinţă profundă, el se mulţumeşte să dea din umeri cu tristeţe şi să o declare misterioasă…[…] Misterul ăsta e o invenţie a bărbaţilor care nu vor să admită că “faţa întunecoasă a femeilor” este echivalentul “spiritului masculin”, că partea umbrită, amputată, renegată sau sugrumată din ele este “bărbatul”…Ea n-a putut accepta să se lase iubită de cineva care n-o percepea şi n-o dorea şi n-o simţea decât pe jumătate. Tăcerea ei spune totul. […] Ea moare într-un autodafé simbolic prin care îşi refuză resemnarea.

[…] Mă obsedau cuvintele pe care le rostise Frida Kahlo înainte de a-şi da duhul: “Sper să nu mă întorc niciodată”.

(ilinca bernea – “semnul lunii”)