tot mai des îmi vine să te bat, să te lipesc de zid şi să intru în tine
să intru cu tine în zidul blocului de vis-a-vis sau în toate clădirile municipalităţii
apăsând pe rotule în timp ce ochiul tău magic mă dizolvă
şi carnea ta strălucitoare ţipă la mine: câte vieţi să aştept, fraiere?

dar dragostea nu se lasă, ea sare dintr-o pulpă în altă pulpă, ca o mânzoacă ,
de la o zi la alta saltă pe grumazu-i ud şi fierbinte leşurile noastre
ca o pradă de război, ca nişte scântei de potcoavă sub asfalt
nimic nu doare mai mult decât această ruşine de a sta gol în faţa ta, dragoste! îţi
zic, trăgând de timp,
ca să mă acopăr cu el
nimic nu mă face mai mult să casc! zice dragostea, aşteptând să ne găsim cuvintele,
şi să ne spargem capetele cu vreo privire sau lipsă

nimic nu mă face mai fericită şi mă seacă mai mult decât această dragoste!
şi eu nu trăiesc? nu am şi eu puterea, obligaţia de a-mi lua zborul la dracu?
moţăind ca un sfânt deasupra căpiţei de trupuri a îndrăgostiţilor
în fine! mormăie dragostea şi larg îşi trozneşte fălcile

tot mai des ea adoarme peste aceste trupuri desfăcându-ne pumnii
pe patul scârţâind de albeaţă sau pe acoperişurile blocurilor
pe antene, prin pasaje, bănci, stadioane sau geamul maşinilor
care toate se uită la mine şi latră: fraiere, aceasta-i femeia, aceasta e viaţa!

atunci, tot mai des îmi vine să te


(„insuportabila uşurătate a frumuseţii” by dorin cozan)