Peste doar cateva luni se implineste un an de cand aproape am inceput sa am o viata, ca sa spun asa. Aproape, pt ca nu exista libertate absoluta in exterior, de fapt, in rastimpul asta am invatat (la modul in care chiar am simtit, trecand e adevarat prin momente foarte grele) ca adevarata libertate si multumire sunt in interior, in tine.
Cu jena trebuie sa recunosc ca de-abia acum mi-a picat in mana “Magicianul” lui Fowles, pe care desigur toata lumea a citit-o. Nu stiu de ce, de ani intregi, am ocolit s-o citesc, pana acum. Poate nu intamplator. Am inceput s-o citesc la mare si sper s-o termin tot acolo (chiar daca nu e o mare greceasca), asa am intrat mai bine in atmosfera. Pana acum, nu stiu daca e adevarat, mie cartea imi apare ca o expunere despre cum poate fi simtita si traita viata, multe din gandurile mele le-am regasit citind cartea lui Fowles, si nu doar in rastimpul anului astuia...e oarecum reconfortant sa le vad adunate aici. Ma simt din ce in ce mai aproape de mine si de lume, de fapt, vorba lui Fowles, de lumi. Si cred ca e cel mai important lucru din viata mea, pe care o sa-l continuu si o sa-l perfectionez, atat cat pot.
Mai jos redau un fragment care mi-a adus aminte de relatii si discutii vechi (desigur in contradictoriu) si de niste ganduri vechi, de fapt, asta face tot romanul, imi aduce in minte ganduri pe care le-am avut si le am, acum inca si mai justificate (nu de carte), pe toate temele abordate :)
« Intr-o zi am mers la plimbare printr-o padure din nordul Londrei, langa Barnet, cred, nu-mi amintesc numele padurii, doar ca in zilele acelea era o padure frumoasa si destul de pustie in ciuda apropierii de Londra.
Stateam pe iarba si ne sarutam. Probabil ca zambesti. Sa stam pe iarba si sa ne sarutam, atat. Voi tinerii de astazi va jucati cu trupurile cat vreti, vi le dati, vi le oferiti cat vreti. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, tine minte, ati platit pretul vostru : ati pierdut o lume bogata in mister si emotii subtile. Nu numai specii de animale dispar, dar si specii de simtaminte. Daca esti destul de destept, nu vei deplange trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, ci te vei compatimi pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut. »
« Am asteptat-o in strada. Am avut noroc. A venit singura. Am facut un pas in calea ei din poarta unde o asteptam. Din cauza socului, s-a albit toata. Si-a dat seama dupa figura mea, dupa hainele civile (nota mea: personajul dezertase de pe front) ca se intamplase ceva ingrozitor. De cum am vazut-o, dragostea pentru ea m-a coplesit si am uitat tot ce am vrut sa spun. Dragostea ma zapacise. Nu mai stiu ce am spus. Tin minte ca mergeam unul alaturi de celalalt spre Regent’s Park, pentru ca amandoi doream sa fim singuri si in intuneric. Mult timp nu a spus nimic, nu a raspuns nimic, nu s-a uitat la mine. Ne-am pomenit pe malul canalului lugubru, care curge in partea de nord a parcului, pe o banca. A inceput sa planga. Nu m-a lasat sa o mangai. O deceptionasem. Era de neiertat. Nu pentru ca dezertasem. Ci pentru ca o inselasem (nota mea : personajul o mintise ca fusese propus pt avansare, cand el de fapt dezertase). Un timp a stat cu ochii tinta spre apa neagra a canalului, refuzand sa ma vada. Apoi a pus mana pe a mea, ca sa nu mai vorbesc. In cele din urma, tot fara cuvinte, m-a cuprins cu bratele. Am simtit atunci tot raul din Europa cuprins in binele bratelor ei.
Intre noi se ridicasera insa atatea neintelegeri. Este posibil, si chiar normal, sa te simti indreptatit in fata istoriei, si vinovat in fata celor dragi. Dupa un timp, Lily incepu sa vorbeasca si mi-am dat seama ca nu intelesese nimic din ceea ce spusesem despre razboi. Ea se vedea ingerul meu salvator, cand eu doream sa fie ingerul iertarii mele. M-a implorat sa ma duc inapoi. Considera ca daca nu o voi face, voi fi, spiritual, ca si mort. Folosea intruna cuvantul « reinviat ». Eu, pe de alta parte, insistam sa stiu ce se va intampla cu noi doi. [...]
In cele din urma, am tacut amandoi. Vei fi inteles ce vreau sa spun. Dragostea e misterul dintre doi oameni, nu asemanarea dintre ei. Ne aflam la cei doi poli ai umanitatii. Lily reprezenta umanitatea legata de datorie, incapabila de optiune, in suferinta, la cheremul idealurilor sociale. Umanitatea crucificata si in acelasi timp strabatand drumul crucii. Eu eram dintre cei liberi, gata, ca Petru, sa ma lepad de trei ori, hotarat sa supravietuiesc cu orice pret. Ii mai vad si acum chipul. Privea inainte in intuneric, cautandu-se parca in alta lume. Ca si cum am fi fost incuiati intr-o camera de tortura. Ne iubeam, dar eram inlantuiti de pereti opusi, ne aflam fata in fata pentru eternitate, fara a ne putea atinge vreodata.
Desigur, ca orice barbat, am incercat sa o induplec sa-mi dea speranta ca ma va astepta, ca nu ma va judeca prea pripit. Dar m-a oprit cu o privire. Nu o s-o uit niciodata. Aproape ca ma ura. Ura de pe fatza ei era ca dispretul Sfintei Fecioare, schimba total ordinea naturala a lucrurilor.
Ea mergea inainte, eu dupa ea, fara sa mai spunem nimic. Ne-am luat ramas bun in strada, in lumina unui felinar, langa o gradina cu liliac inflorit. Nu ne-am atins. Nu am spus nimic. Doua chipuri tinere, brusc imbatranite, stand fata in fata. Exista momente care raman dupa ce toate celelalte, zgomote, obiecte, toata acea strada urata au disparut in colb si uitare. Doua fetze albe. Mirosul de liliac. Intunericul abisal. [...]
- Si ati mai vazut-o ?
Un liliac de noapte chitaia si zbura deasupra noastra.
- A murit.
A trebuit sa-l ajut.
- Mult timp dupa aceea ?
- La inceputul zilei de 19 februarie 1916. Am incercat sa-i vad expresia intiparita pe fatza, dar era prea intuneric. A fost epidemie de febra tifoida si ea lucra intr-un spital.
- Biata fata.
- Totul a trecut.
- Parca ar fi in prezent. El lasa capul intr-o parte. Mirosul de liliac.
- Sentimentalism de om batran. Iarta-ma!
- Din cauza aceasta nu v-ati casatorit niciodata ?
- Mortii traiesc.
In jur, bezna copacilor. Asteptam sa aud pasi dar nu se auzea nimic. Lumea statea suspendata.
- Cum adica traiesc?
A lasat din nou tacerea sa-mi raspunda poate mai bine decat el si cand am crezut ca nu mai spune nimic, a raspuns :
- Prin dragoste.
Aveam impresia ca nu mi-o spune mie, ca se adreseaza intregului spatiu din jurul nostru, ca pentru ea, daca ar asculta, aflata in umbra intunecata de langa usa. Povestirea din trecut ii amintise, se pare, de idei si principii reinviate in mintea lui. Ma impresionase si nu am mai intrerupt tacerea. »
Comentarii