Gib. I. Mihăescu tratează foarte liber în romanul „Rusoaica” mitul lui Pigmalion. Rusoaica este creaţia lui Ragaiac, de care se îndrăgosteşte la fel de puternic ca personajul din legenda antică. Sculptorul legendar s-a servit de fildeş pentru a materializa chipul femeii. Femeia lui Ragaiac rămâne însă o pură izvodire a imaginaţiei, o fantasmă care încearcă să se substituie realităţii, fără ca metamorfoza să fie, ca în mitul antic, posibilă. Romanul lui Gib. I. Mihăescu se încarcă astfel cu o semnificaţie tragică. Între imaginar şi existenţa concretă nu se fixează niciun punct convergenţă. Realitatea contrazice brutal imaginaţia, acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Cu cât însă această contradicţie ia forme mai sordide, cu atât aspiraţia ideală devine mai mistuitoare. Obstinata încercare de a da femeii închipuite viaţă, de a o coborî din cărţi şi din miturile vechi în realitate formează miezul epic al romanului, după ce se vor stinge urmele surselor livreşti.
[…] În aceste paralelisme, alături de Katia, de Gruşenka din „Fraţii Karamazov”, mai trebuie menţionat un nume, pentru a avea întregul tabel de date psihologice al prototipului de personaj feminin care l-a obsedat pe Gib. I. Mihăescu în „Rusoaica”: Nastasia Filippovna Baraşkova din „Idiotul”. Scriitorul român suprapune, în portretul Niculinei, trăsături sufleteşti care sunt ale “curtezanei”, dar si ale fetei din “societatea aleasă“, reţinând însă notele care ţin de o predispoziţie comună: impulsivitatea. Acte şi atitudini excesive, determinate de ură sau de iubire, unesc aceste personaje peste graniţele sociale sau de educaţie.
[…] Există în “Fraţii Karamazov“, „Idiotul” şi „Rusoaica” trei scene asemănătoare, care pun cu putere în relief trăsăturile de caracter dominante ale Gruşenkăi, Nastasiei şi Niculinei: cheful de la Mokroe, care precede arestarea lui Mitea Karamazov şi apropierea Gruşenkăi de cel năpăstuit; petrecerea de ziua naşterii Nastasiei, acasă la aceasta, continuată la Ekaterinhof, după ce, din generozitate, eroina respinge propunerea de căsătorie pe care i-o face prinţul Mâşkin, şi alege fuga fatală cu Rogojin, viitorul ei ucigaş; scena dansului sălbatic al Niculinei, în ajunul uciderii lui Bălan de către oamenii lui Iliad şi a despărţirii definitive de Ragaiac. Comportarea, în aceste împrejurări, ca şi în altele, a celor trei femei, în aparenţă scandaloasă, este o formă evidentă de manifestare a unei vindicte îndelung reprimate de aceste caractere dârze, adânc rănite în orgoliul lor de cei pe care, într-un fel sau altul, i-au crezut apropiaţi. Cele trei “curtezane”, cum apar, dar cum nu sunt în realitate în niciun caz de-a lungul întregii lor existenţe, în care cunosc perioade întinse de castitate, îşi răzbună trecutul autoflagelându-se sângeros şi lovind fără cruţare în cei care le-au cauzat nenorocirea. Gruşenka îl abandonează pe “ticălosul” pentru care suferise atât, nedemn nici măcar de ura şi de răzbunarea ei, ci doar de mila (milă-răzbunare) umilitoare a unui ajutor bănesc.
[…] Această necesară incursiune în literatura rusă impune, în chip de concluzie, un paradox evident. Eroul romanului visează la o rusoaică himerică, după un arhetip livresc nebulos, schematizat, care nu depăşeşte faza declaraţiilor, pe cât de răspicate, tot pe atât de inconsistente, cu privire la farmecul marilor eroine din literatura rusă, dar o are alături, în permanenţă, pe Niculina Bălan, personaj proteic, plin de originalitate, pe deplin realizat, în alcătuirea căruia recunoaştem, în masca tragică, şi o anumită înclinaţie masochistă, un arhetip dostoievskian. Ragaiac ratează în două chipuri întâlnirea cu “rusoaica”, în care vede întruchiparea eternului feminin, enigma însăşi, neprevăzutul, noutatea cum am văzut că mărturiseşte de atâtea ori. Întâlnirii cu Valia i se opune destinul, prima ratare. În Niculina, adevărata enigmă, vede numai ceea ce intră în raza de percepţie a neiniţiatului (a doua ratare), o “bizară aventurieră”, o curtezană rurală, gazdă de hoţi, o capcană pentru căpitanul poterei, haiduceasa din balada populară. Nu înţelege nimic din contrabalansarea ei între ură şi iubire, tandreţe pură şi patimă dezlănţuită, nevoia de sacrificiu şi egoism.
Locotenentul Ragaiac nu formează cu “rusoaica”, femeia visată – şi nici n-ar fi putut forma – ceea ce se poate numi un cuplu. Cauzele sunt cunoscute şi au fost cercetate mai ales în funcţie de dierenţele sufleteşti dintre parteneri, cu condamnarea bărbatului pentru conduita sa dominată de porniri posesive, instinctuale, care-l transformă într-un sclav al simţurilor, incapabil de autodepăşire. Când cercetăm deosebirile dintre partenerii acestor cupluri imposibile, care l-au preocupat, cam în tot ceea ce a scris, atât de mult pe Gib. I. Mihăescu, n-ar trebui să scăpăm din vedere, dacă vrem să ne explicăm exact cauzele neputinţei lor de a se forma sau de a se desface, când totuşi acestea s-au format, modelele literare diferite de la care porneşte romancierul.
[…] Situaţiile în care hazardul hotărăşte destinul personajelor, cazurile curioase, o anumită morbiditate chiar, exprimată în teroarea cu care se exercită obsesiile, abundă. Spaimele, meditaţia despre moarte, contradicţiile sufletului uman in general. Chiar şi atunci când caută altceva, încercând cu disperare să se sustragă fatalităţii, această umanitate rănită, bolnavă, nu reuşeşte să se salveze. De nicăieri nu se oferă acestor condamnaţi, care mărturisesc că suferă de urât, nicio salvare şi ei se prăbuşesc într-un soi de sadomasochism, împins până la crimă şi nebunie. Atât la Andreev, cât şi la Gib. I. Mihăescu, sub alte influenţe, simbolismul lui Maeterlinck în teatrul lui Andreev, expresionismul german în nuvelele lui Gib. I. Mihăescu, se face simţită, în latura expresivă, o tendinţă hiperbolizantă. Totul se dilată în prozele lor, terenul realităţii se surpă, imaginaţia o ia razna. “Întâmplarea”, “neprevăzutul“ îşi instalează peste tot puterea. Romancierul român ridică mereu noi bariere care împiedică formarea cuplului exact în momentul când blestemul îndelungatei aşteptări părea că fusese sfărâmat.
[…] Sufocat, prizonier al lumii concrete, nimeni şi nimic nu-l poate opri pe Ragaiac să viseze că poate depăşi această realitate împovărătoare prin voinţă şi energie, cucerindu-i feţe necunoscute. Devenit propriul său vrăjitor, Ragaiac este un Don Quijote torturat de Dulcineea cea vrăjită, pe care, spre deosebire de eroul lui Cervantes, o cunoaşte numai în această ipostază, deformată, comună, cealaltă faţă a ei, nevăzută, sacră, pe care o bănuieşte şi o doreşte cu ardoare, fiindu-i cu desăvârşire interzisă. Nedeprins cu o viaţă spirituală înaltă, rafinată într-un timp mai îndelungat, Ragaiac se repede cu lancea spre o ţintă care nu poate fi dobândită decât cu cugetul. Nu a învăţat încă să gândească subtil şi nu cunoaşte plăcerea exerciţiului spiritual gratuit. Comparabil cu Karamazovii din acest punct de vedere, el aparţine “senzualilor” lui Dostoievski, transplantaţi şi aclimatizaţi în alt sol, cu oameni mai puţin tenebroşi, împiedicaţi de egoism să se dedice binelui, dar fără o reală vocaţie a răului pe care o au Stavroghin, Verhovenski, Feodor şi Dmitri Karamazov. Cei ca Ragaiac şi Iliad comit răul din nepăsare, superficialitate, nestatornicie, chinuiţii de noutate de teamă să nu se plictisească, mereu dispuşi, de aceea, să experimenteze, împinşi spre necunoscut de o inteligenţă prea puţin speculativă repede satisfăcută de surpriza unei mărunte mulţumiri cotidiene. Pragul lumii răsăritene, instabil şi primejdios, în care se iveşte acest nou erou, este un loc care obligă la acomodări rapide şi la trădări scandaloase. Ragaiac este un Don Quijote balcanic, robul fără scăpare al Dulcineei fugitive.
[…] Ragaiac nu-şi modifică personalitatea în funcţie de visurile şi de iluziile sale. El vrea o schimbare radicală a existenţei lui, nemulţumit de condiţia umană reală pe care o suportă ca pe o ispăşire, fără să încerce sau fără să fie capabil să răspundă prin faptele sale idealului visat, lăsându-se mereu depăşit de acesta, târându-se împovărat de un senzualism niciodată satisfăcut, spre un erotism idealizat şi abstractizat, care nu-i poate aduce mântuirea atât de intens visată, pentru că starea de elevaţie la care aspiră nu există în propria sa conştiinţă, ci este o invenţie a imaginaţiei sale. Ragaiac e un Don Quijote, dacă ar fi să-i acordăm această calificare pe care şi-o revendică eroii lui Gib. I. Mihăescu, bolnav de karamazovism, sustras însă tenebrelor damnaţilor lui Dostoievski de către o funciară lejeritate sudică, balcanică, ce-l izbăveşte de demonii conştiinţei eroilor din literatura rusă, dar şi de asceza impusă de fidelitate, care-l face pe eroul lui Cervantes un model de virtute – puţin cam ridicol în ochii unor critici care-i vor reproşa, dintr-un exces de materialism, dăunător ca şi contrariul lui, platonismul redus la o fixaţie erotică deviată de la normal.
[…] Un scepticism funciar şi o superficialitate dobândită îi mântuie pe aceşti eroi (n.b. din literatura română) dotaţi cu prea multă inteligenţă practică, dar fără bătaie prea lungă (cazul lui Ragaiac din “Rusoaica”) de un sfârşit tragic, condamnându-i la o existenţă mediocră. Acomodaţi clipei, ei visează la un viitor care se îndepărtează mereu cu cât capacitatea lor de aşteptare creşte, cazul celor mai mulţi eroi ai lui Gib. I. Mihăescu. Apetenţa pentru vis a eroilor din care face parte Ragaiac este un semn al disperării, un protest ineficace împotriva liniştii obţinute cu sacrificiul acomodării. Rusoaica salvatoare nu se iveşte şi nu se poate ivi pentru ei. Aici stă întregul înţeles poetic al romanului.
(Al. Andriescu în postfaţa romanului “Rusoaica” de Gib. I. Mihăescu)
Comentarii