din seria cazut pe spate cu copitele-n sus: uitandu-ma la ceva tocmai acum, am dat peste intro-ul asta (la filmul "contact") care mi-a adus aminte de o discutie de acum o saptamana, in care discutie mi-am adus aminte de ce mi se-ntampla de pe la vreo 6 ani pana pe la varsta de 15 ani: cand aveam o discutie care nu-mi placea cu cineva si nu purtam ochelarii de vedere, ma concentram sa-i vad clar buzele, mimica si sa nu mai aud ce spune, imaginea devenea f clara, iar persoana din fata mea se micsora pana cand devenea ca o papusa care gesticula fara sunet. era ca si cum ar fi intrat intr-un tunel, ca-n filmele in care regizorul se joaca cu cadrele pt micsorarea centrului. si de-abia saptamana trecuta, din discutia respectiva, it hit me: nu imaginea se indeparta, ci EU ma indepartam in tunelul respectiv, ca si cum as fi vrut sa ies de acolo. ideea era ca ma speriam putin, si reveneam, lucrurile reveneau la normal. am intrebat atunci pe mama si bunica daca si ele pot sa faca asta, si mi-au spus ca nu niciodata, ca sunt prostii si ca mi se pare. o faceam din amuzament. dupa ce ele mi-au spus ca sunt prostii, m-am gandit ca am crescut si ca n-are rost sa ma mai joc asa, si n-am mai facut-o. acum - chiar si sa vreau, si nu mai pot s-o fac, am incercat. imi pare rau ca n-am mers mai departe atunci, sa "ies" din "mine", cine a reusit si a scris despre asta a descris ce e mai jos - adica fractalii :)