cam de 2-3 ani asta e poezia mea preferata a poetului meu preferat... si totusi pana de curand o citeam fara sa o-nteleg (si de asta nici n-am postat-o). si abia cand am inteles-o, cuvintele nu mi-au sunat a metafora, ci ca o zugravire simpla a unei realitati... a realitatii. simplu, atunci cand stii, si atat de vag, cand nu - exact cum spune si el :)

cu acești ochi, cu care n-am văzut

niciodată la mai mult de-un metru depărtare,

adulmec lumina ca pe un lucru străin

și pe cale de dispariție,

carne peste carne în carne sub carne,

și cred că abia acum încep să o văd bine,

abia acum se încheagă ea ca lumea,

o pastă mai groasă ca metalul și mai grea ca apa,

altfel cum s-ar scufunda la așa adâncimi?

dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine,

cu venele ei negre gata să plesnească,

mai tulbure ca o placentă aruncată la gunoi,

mai grea ca mercurul când fată icnind,

și-atunci când o vede, care ochi trebăluiește

în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?

cu un ochi ca al meu nu vezi lumina luminând,

în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă,

greutatea mai grea ca a întunericului.

doar prin ochiul chior și prost vezi lumina

pe care n-o vezi,

lumina care putrezește duminica prin ogrăzi,

prea ostenită ca să dispară,

ochiul sârmos și scurt care se scurge după ea

vede ce ochiul văzător n-a văzut vreodată,

nu materia e grea, ci lumina care o apasă,

o văd numai ochii care se strică,

cine vede doar lumina nu o vede.

cine n-o vede însă o adună în butoaie mari,

peste care pune brusturi și pietre

și o conservă cu anii, până se lasă la fund

și se întărește ca sacâzul.

într-o zi, în telescoapele astronomilor,

va arăta ca un ulei întunecat și gros,

cu care se vor unge pe tot trupul.

și poate atunci ochiul,

care face doar deservicii vederii, va dispare.

când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,

iar religia retinei va fi dispărut de mult.

dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere,

dar atunci nu ne va mai scăpa.

el face parte din lumina pe care

ochiul obișnuit nu o vede,

dar o vede ochiul meu aproape orb.

de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele

și urcând nu te mai poți întoarce –

marea greutate e chiar ușorul,

când te ridici, devii greul celeilalte lumi,

te prăbușești în invizibil ca un sac cu bolovani.

omul se face greu pe lumea cealaltă

din cauza luminii: lumina venoasă,

marii carpati luminoși de sub stern,

luminile sumbre care-i umflă oasele.

cine a zis ca omul nu-i lumină?

ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,

un cheag de lumini bolnave foarte.

puține vor fi lucrurile pe care

din cauza luminii nu le-am văzut,

dar asta pentru că lumina nu ajută la vedere

și oricum eu am vederea slabă

și prin ochelarii mei de cal

văd mai degrabă lumina neluminoasă.

iar când carnea va orbi, au să vadă

și lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.

(ioan es. pop – “cu acești ochi, cu care n-am văzut…”)

(foto: "light - xy - 01" - curatedmag, deviantart)