Iubire eternă? Sau o tăvăleală scurtă şi tristă?
Un bărbat de onoare nu face sex cu o femeie îndrăgostită de el, fără ca şi el să fie îndrăgostit de ea. Nu vorbim aici despre camionagii sau despre marinari. Un bărbat care se respectă nu face aşa ceva. Refuză din start o legătură care e umilitoare pentru orice femeie îndrăgostită. Calitatea lui masculină stă tocmai în acest refuz demn. Nu poate s-o transforme în recipient pe femeia care îi aduce un omagiu.
Mai există încă măcar câteva situaţii similare, în care oamenii, indiferent că sunt bărbaţi sau femei, renunţă la impulsurile sexuale din respect pentru acea emoţie, care şi-a câştigat faima că poate să mişte stelele.
Aud tot mai des în ultima vreme că una este să te îndrăgosteşti şi alta e să faci doar sex. De fapt acest doar, meschin şi ieftin, ca orice adverb de mod îndoielnic, mă intrigă şi mă determină să-mi explic nemulţumirea. Este adevărat că există legături întâmplătoare în lumea asta, dar nu ele fac lumea. Ceea ce contează până la urmă, din toată viaţa asta jalnică, este acel flux foşnitor, care continuă să lege fiinţele chiar şi după ce s-au despărţit, uneori după atât de mulţi ani, încât din memorie au pierit toate sumele de bani, toate devizele şi chiar şi tabla înmulţirii, rămânând în mod paradoxal numai o legătură fragilă cu un om iubit timp de o vară. Eternitatea iubirii, despre care mâinile omeneşti au scris până la epuizare, nu se referă la durata propriu-zisă a unei uniuni. Există oameni care se întâlnesc o singură dată şi rămân legaţi pentru totdeauna. Nici mistuirile efemere – teroarea, nefericirea, disperarea -, şi nici euforiile unei iubiri nu au importanţă în comparaţie cu sentimentul înalt că în urma hoitului tău putrezitor continuă să palpite emoţia unei întâlniri adevărate.
Nu cred în sex, ci în iubire. Doar în iubire. Chiar şi în iubirea aia, de câteva săptămâni, pe care unii o consideră doar sex. De ce-aş atinge un bărbat care îmi este indiferent ori pe care-l pun pe-acelaşi post cu vibratorul? Plăceri carnale? Altă expresie tâmpită! În primul rând că doi oameni care se doresc se află deja într-un act de iubire. Depinde doar de ei ce valoare dau acelor prime impulsuri de conchistador. Tocmai de aceea şi doare orice întâlnire dintre doi oameni care nu-şi recunosc această dulce slăbiciune omenească de a dori să cucerească şi să fie cuceriţi. Fie şi numai pentru o scurtă întâlnire.
Natura omului cere alianţe, iar dorinţele cărnii, care sunt deopotrivă dorinţele amigdalei impetuoase din miezul creierului, sunt cele mai directe demersuri ale oricărei legături. Doreşti un om pentru că îţi place mirosul lui, pentru că te tulbură privirea lui, pentru că te simţi gata să capitulezi sub apăsarea vocii lui. Dar dincolo de acest asalt mai mult sau mai puţin hormonal, se află, întotdeauna, speranţa că acest impuls răscolitor îţi va supravieţui. Nu dorinţa ca atare contează, ci forţa ei teribilă, care te determină să trăieşti la dispoziţia celuilalt şi o dată cu el, sfidând cu lejeritate moartea. Orice dorinţă sexuală conţine datele unei iubiri.
Şi atunci, de ce-ar vrea cineva să facă doar sex? De frica unei dezamăgiri? Din lehamite existenţială? Ce satisfacţie poate să ofere o tăvăleală scurtă şi tristă? Şi mai cu seamă, nu pot să nu mă întreb cât de disperat trebuie să fie un om ca să facă doar sex?
Orice acuplare privită ca o simplă aventură e ca un gândac pe trahee, ca un muc de ţigară murdărit de un ruj străvechi. Există cineva care să nu cunoască acel gust de ardei copţi, mâncaţi cu lăcomie şi vomitaţi, o oră mai târziu, pe caldarâmul fierbinte al unui mare oraş? Cui îi este dor de el?
(Doina Ruști)