sângeriu




Legătura demonstrată de Csikszentmihalyi și ceilalți între "ancorarea în prezent" și lipsa anxietății nu este deloc nouă. Practica "atenției conștientizării corecte", de exemplu, constituie al șaptelea pas al Nobilei Căi a celor Opt Pași, una dintre principalele învățături ale lui Siddhartha Gautama Buddha, de acum 2500 de ani.
În cartea sa "Nobila Cale a celor Opt Pași către Curmarea Suferinței" ("The Nobel Eightfold Path: The Way to the End of Suffering"), Bhikkhu Bodhi, un călugăr al tradiției Theravada, a descris ce presupune această practică:
"Mintea este menținută în mod deliberat la un nivel al atenției primare, de observare detașată a ceea ce se întâmplă în interiorul și în jurul nostru, în momentul prezent. În practica atenției corecte, mintea este antrenată să rămână în prezent, deschisă, liniștită și atentă, să contemple evenimentele prezente. Toate judecățile și interpretările trebuie suspendate sau, dacă apar, trebuie înregistrate și uitate."
Potrivit celor menționate în Maha Satipatthana Sutta, unul dintre discursurile canonului Pali al Budismului Theravada, această practică aplicată în mod constant duce, în cele din urmă, la "sporirea percepției, a autocontrolului, a detașării și a desprinderii".
Calități pe care, așa cum am văzut, psihopații le au din naștere. 
Dar similitudinile dintre mentalitatea occidentală, psihopatică și cea transcendentală, a Orientului, nu se sfârșesc aici. Recent, psihologi precum Mark Williams de la Universitatea Oxford și Richard Davidson au început procesul solicitant, inovativ și integrativ, deși empiric, de a integra proprietățile tonifiante ale practicilor meditației budiste într-un cadru mai sistematizat, terapeutic și clinic.
Până în prezent, se pare că funcționează. Intervenția bazată pe acțiune, așa cum am văzut mai devreme, face parte dintr-o strategie metacognitivă foarte eficientă în gestionarea simptomelor anxietății și depresiei - două afecțiuni la care psihopații sunt singurii imuni.
"Prima componentă [a acțiunii] implică autoreglarea atenției, astfel încât să fie concentrată asupra experiențelor imediate", explică psihiatrul Scott Bishop, într-una din lucrările sale fundamentale pe acest subiect, din 2004, "înlesnind focalizarea sporită asupra activităților mentale din momentul prezent. Cea de-a doua componentă implică adoptarea unei atenții deosebite față de experiențele din momentul prezent, caracterizată prin curiozitate, deschidere și acceptanță".
Sau, cum ar spune maeștrii budiști Zen ai artelor marțiale, shoshin, “mintea începătorului”.
“În mintea începătorului sunt multe posibilități”, declară Shunryu Suzuki, unul dintre cei mai renumiți învățători budiști din vremurile noastre. “În mintea expertului sunt foarte puține”.
Și puțini l-ar contrazice. Dacă ne ancorăm toate gândurile în prezent și eliminăm sporovăiala trecutului cusurgiu și acuzator, dar și viitorul evaziv și presant, anxietatea începe să cedeze. Percepția începe să se ascută. Și intervine problema utilității: ce facem cu acest atotcuprinzător “acum”, acest prezent enorm și emfatic, odată ce îl avem? “Savurăm” acest moment ca un sfânt? Sau îl “trăim” ca un psihopat? Reflectăm asupra naturii experienței? Sau ne concentrăm toată atenția asupra noastră, în urmărirea frenetică a recompensei imediate?
În urmă cu câțiva ani, am pornit spre o mănăstire din Japonia în încercarea de a afla un răspuns. Misterul se referea la testul pe care îl dădeau cei din sfera rarefiată și foarte spirituală a înaltelor arte marțiale.
Testul se desfășura în felul următor: un luptător îngenunchea cu armele alături și era legat la ochi. Un altul stătea în spatele lui, cu o sabie de samurai ridicată deasupra capului. La un moment dat, fără știrea adversarului său vulnerabil, cel din picioare își năpustea sabia către capul celui îngenuncheat, putându-i cauza răni grave sau chiar moartea. Asta în cazul în care lovitura nu era evitată la timp iar săbierul – dezarmat. 
Un astfel de deznodământ pare imposibil. Și totuși, nu este. Testul este real: un ritual antic, coregrafiat impecabil, care se desfășoară cu regularitate în dojo-urile secrete și impenetrabile din Japonia și înălțimile Himalaiei, de către cei aflați în preajma măreției, de către acei șoptitori mentali spectrali, alfați cu mult deasupra centurii negre. 
Un sensei fantomatic, trecut de optzeci de ani, mi-a dezvăluit secretul:
“Trebuie să-ți golești mintea total”, mi-a spus el, în timp ce stăteam de vorbă într-o grădină plină de liliac, ascunsă printre pădurile antice de fagi din munții Tanzawa. “Trebuie să te concentrezi exclusiv asupra momentului prezent. Când intri într-o astfel de stare, ești capabil să miroși timpul. Să-i simți undele cum îți scaldă simțurile. Cel mai mic freamăt poate fi detectat de la distanțe mari. Și semnalele interceptate. Adesea, pare că cei doi combatanți se mișcă simultan, dar nu este așa. Nu este dificil. Cu antrenament, poți ajunge să stăpânești această artă”.
Recitind ce mi-a spus acest sensei, mi-am adus aminte de neurochirurgul psihopat pe care l-am întâlnit în Capitolul 4. Nu îl cunoscusem încă la vremea la care m-am dus în Japonia. Dar dacă l-aș fi cunoscut, i-aș fi reprodus cu mare plăcere gazdei mele descrierea pe care a făcut-o acesta referitor la felul în care se simțea uneori înaintea operațiilor dificile.
Iar bătrânul, în veșmântul său monastic tradițional, hakama neagră și kimono de culoare sângerie, ar fi zâmbit cu siguranță. 
Cuvântul care definea starea mentală a neurochirurgului era ‘’o supernormalitate mentală’’, “o stare de conștiență alimentată de precizie și claritate”, ce pare a fi extrem de similară stării mentale despre care vorbea acel sensei: starea mentală în care trebuie să intre acel paharnic al timpului, îngenuncheat și legat la ochi, care-și dezarmează atacatorul ce-și flutură sabia. 
Ar trebui să amintim aici și lucrarea lui Joe Newman, cel care, în laboratorul său din cadrul Universității din Wisconsin, a demonstrat că important nu este faptul că psihopații nu simt anxietatea în anumite situații, ci, mai degrabă, acela că nu remarcă amenințarea, pentru că atenția lor este concentrată doar asupra sarcinii pe care o au de îndeplinit, iar factorii care distrag atenția sunt excluși fără milă.
De obicei, în cazul psihopaților, acest tip de concentrare este interpretat drept răuvoitor, și asociat criminalului glacial și fără scrupule care străbate periferia orașului asemeni unei călugărițe înfometate în căutarea victimei perfecte, sau dictatorului care ordonă genocidul, în neobosita lui căutare a omnipotenței culturale și politice, încălcând regulile morale și civile și hotărât să-i reducă la tăcere pe toți cei care împărtășesc opinii diferite. 
Conotațiile transcendentale, de compasiune sau spirituale rareori intră în ecuație.
O serie de studii recente au început să arunce o nouă lumină asupra unor astfel de posibilități, reevaluând gradual elementele constituente ale unui psihopat.

*** 
Nu este vorba despre a fi psihopat. Ci, mai degrabă, despre a găsi o metodologie a psihopatului. Despre a putea intra în pielea unui astfel de personaj când situația o impune. Dar și despre revenirea la propria-ți persoană, când necesitatea a trecut.
Aici greșesc psihopații. În loc să manevreze butoanele mai tare sau mai încet, ale lor rămân blocate la maximum în permanență: o eroare de fabricație, cu consecințe nefaste certe.
Problema cu psihopații nu este că sunt răi până în măduva oaselor. În mod cu totul ironic, sunt exact pe dos. Au o doză prea mare dintr-un lucru bun.
Mașina e bestială, dar e prea rapidă pentru condițiile de drum.



(“Înțelepciunea psihopaților” – Kevin Dutton)

Comentarii