timid, băiatul domnului Ricardo se apropie

Nimfa blondă se lungise pe burtă
în şezlongul metalic alb.
Avea bikini bordo
şi sandale uşoare, tot albe.
Ziua se vestea luminoasă, plăcută.
Gândindu-se “ce zi luminoasă
şi plăcută”, nimfa-l chemă la ea
pe băiatul domnului Ricardo,
care îi curăţa, ca în fiecare vineri de altfel, piscina.
Timid, băiatul domnului Ricardo
se apropie şi acceptă bucuros
să o ungă cu lăptişorul de matcă,
să-i dea jos sutienul şi chiloţeii,
continuând, în vremea asta,
să-i întindă loţiunea pe trup.

Dar viespea de nimfă îl aţîţă:
îl rugă s-o posede ca un măcelar,
lăsînd curăţitul piscinei & disciplina capitalismului
pe mai târziu “când se va răcori am să intru în living,
am să pap budinca de cireşe amare,
pusă la rece” gândi ea.

Cartierul de vile îl lovea pe băiatul domnului
Ricardo
în moalele capului,
îşi privi unghiile fragile şi roz
în vreme ce piscinele şi mercedesurile parcate sub
nuci
îi însângerară tâmplele şi-l apăsară pe piept.

Pierzîndu-şi temporar discernământul,
începu să o sugrume ca un piton regal
(ea-i încolăcise mijlocul cu pulpele fine).
Mecanica braţelor îi deveni inutilă,
nimfa cea blondă se învineţea.
Ziua era luminoasă şi clară,
iar dinspre living sosea
o adiere de cireşe, amară.

/ Ștefan Manasia, 'Odă muncii'