'Și fac artă'
Se spune că oamenii se îndreaptă în liniște
către moarte fiindcă tot ce este organic
tinde să devină anorganic din nou
și fiecare mișcare tinde
spre nemișcare.
Lucrurile se strică deoarece doresc
să fie lăsate în pace.
Oamenii triști se predau
cum se predau cetățile medievale.
După asedii îndelungate. Cu greu.
Numai în condițiile impuse de ei.
Nu pot suporta povara. Vinovăția și tristețea
se împart în mod egal
între toți cei prezenți.
Să refuzi nu ajută,
să fii fără inimă e folositor,
chiar dacă psihanaliștii spun că
cel care a renunțat la dorință e deja mort. Abia suport
să mă văd în oglinzi, care mă obligă la o confruntare cu chipul meu
și la o ură neîndurătoare pentru el.
Asta mă diferențiază de oamenii frumoși, care își permit
aroganța și furia, fără ca prin asta
să piardă nimic; dinainte protejați și iubiți.
Sunt oameni sinceri, capabili de claritate,
fără să fie nevoiți să-și reamintească mereu
că nici un lucru ireal nu a fost frumos.
Nu se feresc de tristețe și, când se confruntă
cu propriile înfrângeri, spun cu un anume calm:
Îmi dau seama că am fost abandonat. Ești în afara razei mele de
influență. Nici măcar persuasiunea nu mai are
vreun sens. Nimeni nu iubește atunci când
i se cere.
Dar acești oameni au învățat lucruri
de care eu nu sunt în stare. De ei mă diferențiază
o slăbiciune, deghizată în simț al onoarei,
care transformă în teorie tot ceea ce atinge.
Și, când lucrurile devin cu adevărat insuportabile, tot ce pot face
este să aștept, într-o manieră exagerat de sensibilă,
ploaia care să potrivească starea vremii cu starea mea de spirit.
Există o anume grație în a te refugia
în artă. Grație, atunci când vorbești
scăpată de constrângerile punctului de vedere unic,
care-ți sugrumă vorbirea și-ți semnalează incompetența
pe care nu reușești s-o eviți cu adevărat,
nepregătită să supraviețuiești expunerii
aduse de chiar faptul că ești om.
Grația și afecțiunea cer eforturi
și – asta e adevărat – niciodată nu mi-au venit în mod natural.
Nu e important,
mi-a spus cineva cunoscut.
Poeziile tale nu sunt importante.
Arta are nevoie de altfel de lucruri.
Arta nu are nevoie de nimic.
În privința asta aș vrea să fiu și eu la fel.
către moarte fiindcă tot ce este organic
tinde să devină anorganic din nou
și fiecare mișcare tinde
spre nemișcare.
Lucrurile se strică deoarece doresc
să fie lăsate în pace.
Oamenii triști se predau
cum se predau cetățile medievale.
După asedii îndelungate. Cu greu.
Numai în condițiile impuse de ei.
Nu pot suporta povara. Vinovăția și tristețea
se împart în mod egal
între toți cei prezenți.
Să refuzi nu ajută,
să fii fără inimă e folositor,
chiar dacă psihanaliștii spun că
cel care a renunțat la dorință e deja mort. Abia suport
să mă văd în oglinzi, care mă obligă la o confruntare cu chipul meu
și la o ură neîndurătoare pentru el.
Asta mă diferențiază de oamenii frumoși, care își permit
aroganța și furia, fără ca prin asta
să piardă nimic; dinainte protejați și iubiți.
Sunt oameni sinceri, capabili de claritate,
fără să fie nevoiți să-și reamintească mereu
că nici un lucru ireal nu a fost frumos.
Nu se feresc de tristețe și, când se confruntă
cu propriile înfrângeri, spun cu un anume calm:
Îmi dau seama că am fost abandonat. Ești în afara razei mele de
influență. Nici măcar persuasiunea nu mai are
vreun sens. Nimeni nu iubește atunci când
i se cere.
Dar acești oameni au învățat lucruri
de care eu nu sunt în stare. De ei mă diferențiază
o slăbiciune, deghizată în simț al onoarei,
care transformă în teorie tot ceea ce atinge.
Și, când lucrurile devin cu adevărat insuportabile, tot ce pot face
este să aștept, într-o manieră exagerat de sensibilă,
ploaia care să potrivească starea vremii cu starea mea de spirit.
Există o anume grație în a te refugia
în artă. Grație, atunci când vorbești
scăpată de constrângerile punctului de vedere unic,
care-ți sugrumă vorbirea și-ți semnalează incompetența
pe care nu reușești s-o eviți cu adevărat,
nepregătită să supraviețuiești expunerii
aduse de chiar faptul că ești om.
Grația și afecțiunea cer eforturi
și – asta e adevărat – niciodată nu mi-au venit în mod natural.
Nu e important,
mi-a spus cineva cunoscut.
Poeziile tale nu sunt importante.
Arta are nevoie de altfel de lucruri.
Arta nu are nevoie de nimic.
În privința asta aș vrea să fiu și eu la fel.
/ Katja Perat, traducere din limba slovenă de Marius Constantin - mai multe poeme de Katja Perat au apărut în nr. 15 (1/ 2015) al revistei 'Poesis internațional'
// Sandra Hoyn, 'The Longings of the Others'
// Sandra Hoyn, 'The Longings of the Others'