Liviu Ofileanu despre "Fluvii de asfalt"

DANSUL WALKIRIEI

Ligia Pârvulescu a făcut primul pas în față odată cu volumul "Fluvii de asfalt" (Ed. Max Blecher, 2014), un debut susținut de nume aflate pe val, fiecare opinie critică fuzionând în substrat, semn că autoarea deține acel "ceva" pentru care merită a-i fi urmărită evoluția, anume doze de "pregnanță, complexitate și forță" (Chris Tanasescu) "feminități visătoare, subacvatice, înconjurate de peisaje-amintiri și obiecte-simbol" (Felix Nicolau), toate aflate în siajul "poetelor douămiiste de acum un deceniu" (Radu Vancu). Cartea e defalcată în patru părți inegale ca număr de texte și rotunde din punct de vedere compozițional (albastru intermitent / o mie de ani peste viteza legală / Marlboro lights / afterlife), astfel încât nu va putea fi sesizată vreo discrepanță în unitatea viziunii poetice. Poeta jonglează armonios cu diverse atitudini de accepție sau respingere a realului, încearcă să stabilească o manieră personală (telegrafică) de interpretare cotidianistă, un suport stabil pentru fulgurația senzațiilor și impresiilor provocate de mirajul orașului și forfota mulțimii. Ea nu descrie în mod clar niște evenimente, ci aglomerează flash-uri de posibilă realitate folosind cu ștaif figurativul alături de o sinceritate debordantă, proprie "poeților cu vână". De la experiențe BDSM, cămăși de forță și până la oscarwildianul "tot ce iubim ucidem" are loc o tranzacție inedită de inteligență, sensibilitate și renunțare, deoarece unei "specii cu sânge cald" nu-i sunt aliați indiferența instituționalizată, raptul identitar al individului marginalizat din varii cauze. Una peste alta, Ligia Pârvulescu adoptă preceptele "Artei războiului" -- când se simte extenuată se înfățișează puternică, iar când e puternică joacă postura celei lipsite de apărare. O poetă-beton.

Felicitări!