de ieri am inceput sa citesc pessoa "cartea nelinistirii"
niciodata n-am intalnit o carte care sa arate asa mult din
cum simt eu, nu-mi revin din stari.
las mai jos doar cateva fragmente care coincid pana la identitate
cu ce simt eu si cu ideile si lucrurile pe care le-am spus de-a lungul timpului
celor care mi-au fost apropiati sau/si imi sunt apropiati

deci, despre mine, în alte cuvinte:



(despre importanţa somnului)

Este extrem de greu sa descrii ceea ce simţi atunci când simţi cu adevărat că exişti şi simţi că sufletul este o entitate reală, încât nu ştii cu ce fel de cuvinte omeneşti ai putea să-l defineşti. Nu-mi dau seama dacă am febră, aşa cum simt, dacă am încetat să mai am acea febră de om care-şi doarme viaţa. […] Am fost şi eu multă vreme un altul – încă de la naştere şi de când am devenit conştient -, şi iată că acum mă trezesc la mijlocul unui pod, aplecat deasupra fluviului, ştiind că exist într-un fel mult mai sigur decât în toate ipostazele în care am existat până acum. Însă oraşul mi-e necunoscut, străzile sunt pentru mine toate noi, iar răul din mine e fără leac. Aşadar aştept, aplecat peste marginea podului, aştept să-mi treacă adevărul, ca să redevin nul şi fictiv, inteligent şi natural.
N-a durat decât o clipă, totul a trecut. Zăresc din nou mobilele care mă înconjoară, desenele vechiului tapet de pe pereţi, soarele străbătând prin jaluzelele prăfuite. Văzusem o clipă adevărul. Am reuşit pentru un moment, cu ajutorul conştiinţei, să fiu ceea ce oamenii mari reuşesc cu ajutorul vieţii. Evoc actele şi cuvintele lor şi mă întreb dacă n-au fost şi ei, la rândul lor, tentaţi în chip victorios de Demonul Realităţii. A nu şti de tine înseamnă a trăi. A nu şti mare lucru despre tine însuţi înseamnă a gândi. A afla ceva despre tine, subit, ca în această clipă lustrală, înseamnă a dobândi brusc noţiunea monadei intime, a cuvântului magic din suflet. Însă această străfulgerare subită arde totul, consumă totul. Ne lasă goi şi goliţi chiar şi de noi înşine.
A durat doar o clipă, m-am văzut. După care nici n-aş putea spune ce anume am fost. La urma urmei, mi-e somn întrucât, nu-mi dau seama bine de ce, cred că sensul tuturor lucrurilor acestora este să dormi.




(despre îndatoriri)

fragmentul de mai jos m-a dus cu gandul la secventa din nostalghia lui tarkowski, cea cu ascultatul ploii in camera, din pacate n-am reusit sa dau de ea pe youtube, las totusi ceva aici, chiar in felul asta am simtit ca ar fi pasajul si starile din el, adica asa am simtit eu tarkowski nostalghia, cand l-am vazut)



Liniştea născută din răpăitul ploii începe să se împrăştie, într-un crescendo de monotonie cenuşie, pe strada strâmtă contemplată acum de mine. Dorm treaz, în picioare la o fereastră de care mă sprijin aşa cum de toate mă sprijin. Caut să pricep ce fel de senzaţie mă încearcă în faţa acestei deşirate căderi de apă obscur luminoasă, ce se scurge de pe înălţimea unor faţade murdare şi, de asemenea, pe geamurile unor ferestre larg deschise. Şi nu ştiu ce simt, nu ştiu nici ce aş vrea să simt, nu ştiu ce gândesc şi nici cine sunt.
Toată amărăciunea întârziată a vieţii mele se dezbracă, sub ochii mei goliţi de orice senzaţie, de straiele acelei bucurii naturale pe care le foloseşte în împrejurările prelungite de zi cu zi. Şi constat că, ori de câte ori sunt vesel şi ori de câte ori sunt mulţumit, rămân întotdeauna trist. Iar cel care în mine face această constatare se situează undeva în spatele meu, părând că se sprijină de trupul meu cel sprijinit de fereastră, sau că priveşte, peste umerii mei sau chiar pe deasupra capului meu, cu ochi şi mai intimi decât ochii mei, căderea acestei ploi leneşe, ai zice că uşor ondulată, ce gravează în filigran aerul stătut şi înăbuşitor.
A lăsa baltă toate îndatoririle, chiar şi pe cele de nimeni cerute, a repudia toate căminele, chiar şi pe cele care n-au fost ale tale, a trăi din resturile unor lucruri confuze, drapat în purpura amplă a demenţei şi în dantelele false ale unor regeşti reverii... A fi ceva care nu simte apăsarea ploii de afară, nici durerea vacuităţii intime... A rătăci uşurat de simţire şi gânduri, senzaţie debarasată de sine însăşi, pe tot felul de drumuri ce înconjoară munţii, prin văi tiranizate de pante abrupte, ascuns departe, şi adânc, şi fatal... A te pierde în peisaje care seamănă cu tablourile. A înceta să mai fii risipă de depărtări şi culori...
O uşoară pală de vânt pe care n-o pot simţi îndărătul ferestrei deşiră în denivelări aeriene căderea rectilinie a ploii. Undeva se luminează o parte de cer pe care nu o zăresc. Îmi dau seama de asta doar fiindcă, îndărătul geamurilor numai pe jumătate curate de pe partea cealaltă a străzii, întrezăresc deja vag, în interior, calendarul de pe un perete, pe care nu-l puteam zări mai adineauri.
Uit totul. Nu văd nimic, nu mă gândesc la nimic.
Ploaia stă, iar în urma ei rămâne, pentru o clipă, o pulbere de diamante minuscule, ca şi cum din înaltul cerului cineva ar fi scuturat albastru firimiturile de pe o uriaşă faţă de masă. Se simte că o parte a cerului s-a deschis. Îndărătul ferestrei de peste drum începe să se distingă mai bine şi calendarul. E ilustrat cu un chip de femeie, restul e uşor de ghicit fiindcă îl recunosc, iar publicitatea e pentru pasta de dinţi cea mai cunoscută.
Oare la ce ma gândeam înainte să mă pierd rătăcind cu privirea? Nu-mi dau seama. Voinţă? Efort? Viaţă? Ca năpădit de o mare invazie de lumină, se simte că cerul a devenit aproape în întregime albastru. Dar nu-mi găsesc liniştea – ah, şi nici n-am s-o găsesc vreodată – în adâncul sufletului meu, acest vechi puţ din fundul grădinii de la un conac ce a fost vândut, amintire din copilărie îngropată sub colb, în podul unei case străine. Nu-mi găsesc liniştea şi nici măcar nu doresc s-o găsesc...

***

A trăi o viaţă de om cultivat, ferită de pasiuni, în ritmul capricios al ideilor, citind, visând, făcând planuri că vei scrie cutare şi cutare, o viaţă destul de lentă încât să se afle permanent pe dunga plictisului, destul de bine gândită, totuşi, cât să nu cadă niciodată în el. A trăi această viaţă departe de emoţii şi gânduri, doar cu o idee despre emoţii şi cu emoţia ideilor. A sta întins la soare să te rumeneşti, ca un lac întunecat şi tivit cu flori. A avea, retras, în umbră, acea nobleţe a individualismului care constă în a nu cere nimic, niciodată, de la viaţă. A fi, în vârtejul acestor lumi, praful de pe flori ridicat de o pală de vânt la apusul soarelui, pe care uşoara toropeală a înserării îl face să se depună la întâmplare, imperceptibil, printre lucruri şi forme extrem de vaste. Să fii toate acestea în deplină cunoştinţă de cauză, nici vesel, nici trist, dar mulţumindu-i soarelui că străluceşte şi stelelor pentru îndepărtata lor prezenţă. Să nu fii nimic altceva, să nu posezi nimic altceva, să nu doreşti nimic în plus... Muzică de om înfometat, oboseală de orb, relicvă abandonată de un necunoscut călător, urmă lăsată-n nisipul deşertului de o cămilă fantomatică ce rătăceşte fără ţintă...


(despre visare şi visători)


Într-o vreme mă iritau anumite lucruri care astăzi mă fac să surâd. Iar unul dintre ele, despre care îmi amintesc aproape zilnic, e insistenţa cu care oamenii banali, dar activi în viaţă surâd când vine vorba de artişti sau de poeţi. Nici măcar nu o fac, cum ar crede gânditorii de la gazete, afişând un aer superior. De multe ori surâd cu bonomie. Însă au întotdeauna aerul de a mângâia pe cap un copil, o creatură care nu ştie cât de concretă şi de precisă e viaţa.
Odinioară aşa ceva mă irita fiindcă presupuneam, ca toţi naivii, iar eu eram un naiv, că surâsul ca reacţie la grija de a visa sau de a te putea exprima trăda un sentiment intim de superioritate din partea lor. De fapt, e vorba de o uşoară tresărire care marchează diferenţa. Şi, dacă în trecut luam acest surâs ca pe o insultă, presupunând că ar ascunde un sentiment de superioritate, astăzi îmi pare doar ca o interogaţie inconştientă; aşa cum li se întâmplă de multe ori adulţilor să recunoască la un copil o ascuţime de spirit superioară celei de care ei dau dovadă, tot astfel ceilalţi recunosc în noi, cei care ştim să visăm şi să exprimăm visurile, ceva diferit şi străin în care nu trebuie să ai prea multă încredere. Îmi vine să cred că li se întâmplă deseori, celor mai inteligenţi dintre ei, să întrevadă superioritatea noastră; iar atunci ei surâd cu superioritate, ca să ascundă faptul că o întrevăd.
Dar superioritatea noastră de artişti nu constă în ceea ce atât de mulţi visători au considerat că ar fi propria lor superioritate. Cel care visează nu-i este superior omului practic din pricină că visul ar fi superior realităţii. Superioritatea visătorului rezultă din faptul că a visa este mai practic decât a trăi şi fiindcă visătorul extrage din viaţă o plăcere mai vastă şi mult mai diversă decât omul de acţiune. Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe: adevăratul om de acţiune este visătorul.
Dat fiind faptul că viaţa este în absenţa ei o stare mentală şi că tot ceea ce facem sau gândim are valoare în ochii noştri numai dacă noi înşine îl considerăm valid, valorizarea ei depinde de noi. Visătorul este de fapt un emiţător de bancnote, iar bancnotele emise de el au tot atîta valoare în cetatea spiritului său ca bancnotele din realitate. Ce importanţă are dacă bancnotele din sufletul meu nu sunt niciodată convertibile în aur, dacă nu se găseşte niciodată aur în alchimia fictivă a vieţii? După fiecare dintre noi va urma potopul, dar numai după fiecare în mod individual. Mult mai buni şi mai fericiţi sunt cei care, ştiind că totul e ficţiune, fabrică romanul înainte ca lor să li se fabrice unul, şi care, precum Machiavelli, acceptă un costum de curtean ca să poată să scrie altceva în secret.




***

N-am făcut altceva decât să visez. Acesta, numai acesta a fost dintotdeauna sensul vieţii mele. N-am avut niciodată o altă reală preocupare decât viaţa mea interioară. Cele mai mari necazuri din existenţa mea s-au estompat de îndată ce, deschizând fereastra spre mine însumi, reuşeam să uit de mine contemplând perpetua mişcare a vieţii mele.
Niciodată n-am pretins să fiu altceva decât un visător. Nu le acordam nicio atenţie celor care îmi spuneau că ar trebui să trăiesc. Am făcut parte întotdeauna din ceva ce nu exista acolo unde existam eu, şi din ceva ce eu n-am putut niciodată să fiu. Ceea ce nu-mi aparţinea – oricât era de josnic – avea întotdeauna în ochii mei o fărâmă de poezie. N-am iubit niciodată altceva decât nimic. Nu mi-am dorit niciodată decât ceva ce nu poate fi imaginat. Nu i-am cerut nimic vieţii decât să treacă prin mine fără să simt că mă atinge. Iubirii abia dacă i-am cerut să rămână pentru totdeauna doar un vis îndepărtat. Până şi în peisajele mele interioare, toate ireale, m-a atras întotdeauna depărtarea, iar profilul apeductelor ce păreau că se pierd treptat în orizontul acestor peisaje visate avea o delicateţe de vis, în comparaţie cu alte elemente din peisaj – o gingăşie care mă făcea să le pot iubi.
Mania de a-mi plăsmui o lume falsă încă mă însoţeşte, şi nici n-o să mă părăsească decât odată cu moartea mea. Astăzi nu mai înşir cu răbdare mosoare de aţă colorată, sau piese de şah pe fundul unor sertare şi regret… Astăzi, aşezat confortabil în imaginaţia mea, cum ar sta cineva iarna să se usuce la gura sobei, aliniez tot felul de creaturi vii care locuiesc în mod constant viaţa mea interioară. […]
Ah, nu poate fi dor mai dureros decât dorul de lucruri ce n-au existat niciodată. Ceea ce simt gândindu-mă la trecutul meu avut într-un timp real, când plâng pe cadavrul copilăriei mele trecute... nu egalează nicidecum dureroasa agitaţie şi zbuciumul cu care plâng regretul de a şti că nu sunt reale umilele personaje din visurile mele, chiar acele personaje secundare despre care-mi amintesc că le-am văzut o singură dată, din întâmplare, în pseudo-viaţa mea, dispărând la colţul unei străzi din interiorul viziunii mele, trecând pe sub un portal, pe una dintre acele străduţe urcate sau coborâte de mine de multe ori în acest vis, în exterior. […]
O, ce trecut mort duc eu cu mine, care n-a existat niciodată decât în mine. […] Copacii de la marginea drumurilor, cărăruile, pietrele, ţăranii trecând agale... toate acestea, niciodată trecute mai departe de faza de vis, se păstrează în memoria mea şi iscă în mine o surdă durere, încât, după ce mi-am petrecut ceasuri întregi să le visez, petrec alte ceasuri amintindu-mi că le-am visat; şi mă cuprinde într-adevăr un dor nebun după ele, din nou mă afund într-un trecut pe care îl plâng, într-o viaţă-reală moartă pe care o privesc stăruitor şi o văd cum stă solemn închisă-n sicriul ei.

Dar există şi situaţii în care asemenea peisaje şi vieţi n-au fost în întregime numai interioare. Anumite tablouri, fără mare valoare artistică, anumite oleogravuri atârnate pe pereţi pe care le-am privit ceasuri la rând puteau trece drept realitate în sinea mea. În asemenea caz impresia era cu totul diferită, şi mai dureroasă, şi mai tristă. Mă ardea atunci regretul fierbinte că nu mă puteam transpune acolo, indiferent dacă acele locuri erau reale sau nu. Măcar de aş fi fost un personaj în plus desenat în peisajul de la margine de pădure sub clar de lună, care se vedea pe o mică gravură într-o cameră unde dormeam când eram copil! Măcar de-aş fi putut să visez că mă aflu acolo, ascuns de privirile celorlalţi, în păduricea de pe malul râului, sub eternul clar de lună (chiar dacă redat stângaci), privind cum pluteşte prin faţa ochilor mei un om într-o barcă alunecând pe sub bolta sălciilor despletite! În asemenea caz, faptul de a nu reuşi să visez în întregime mă durea. Raţiunile dorului care se citea pe chipul meu erau altele. Diferite erau şi gesturile disperării mele. Imposibilitatea care mă tortura ţinea de un alt tip de angoasă. […] Să nu existe nicăieri, măcar de dragul meu, un paradis alcătuit din toate acestea! […]

***

Îi deplâng mai mult pe cei care visează probabilul, legitimul şi lucrurile apropiate decât pe aceia care se pierd în reverii depărtate şi stranii. Cine visează grandios sau e nebun şi crede cu adevărat în ceea ce visează şi e fericit, sau este un biet visător, pentru care visul rămâne muzica sufletului, legănându-l fără să-i spună nimic. Numai că cel care visează posibilul are posibilitatea reală a unei adevărate decepţii. Nu pot regreta profund că nu am fost împărat roman, însă pot regreta amarnic că nu am intrat niciodată în vorbă cu croitoreasa care, zilnic, pe la orele nouă, la capătul străzii coteşte întotdeauna la dreapta. Visul care ne promite imposibilul chiar prin asta ne privează de el; însă visul care ne promite posibilul intervine chiar în viaţă şi îi delegă ei propria lui soluţie. Primul trăieşte absolut independent, excluzând tot restul; cel de-al doilea e supus contingenţei evenimentelor din afară.
Iată de ce iubesc peisajele imposibile şi vasta întindere a platourilor deşertice pe unde nu voi umbla niciodată. Epocile istorice din trecut sunt o pură minunăţie, întrucât, în mod evident, nu-mi pot imagina că se vor realiza cu mine. Atunci când visez ceea ce nu există, dorm; şi mă trezesc când visez ceea ce poate exista.


(despre acţiune)

Ce oribil să fiu obligat să trăiesc şi, în plus, chiar dacă puţin, să fiu obligat să acţionez; să suport faptul că există şi alţi oameni, la fel de reali, în viaţă! Obligat să fiu aici, să scriu toate astea, necesare sufletului, constatând că nici atunci când e vorba de aşa ceva nu-mi stă în putinţă să mă rezum doar la visare, nu pot să mă exprim fără cuvinte, chiar inconştient, prin simpla construcţie care sunt eu însumi, estompată şi muzicală, până să ajung să simt că-mi dau lacrimile numai fiindcă mă surprind exprimându-mă şi să pot şerpui, ca un fluviu fermecat coborând blândele pante de pe forma de relief care sunt eu însumi, cu fiecare clipă avansând mai departe spre inconştient şi Depărtare.


(despre emoţii)

De la bun început viaţa emoţiilor mele s-a instalat în saloanele gândirii, şi acolo mi-am trăit eu mai deplin cunoaşterea emotivă a vieţii.
Iar cum gândirea, atunci când acceptă să găzduiască emoţia, devine mai exigentă decât aceasta din urmă, regimul de conştiinţă în care începusem să trăiesc cele pe care le simţeam a devenit treptat unul tot mai cotidian, mai epidermic şi mai neastâmpărat în felul de a simţi.

Mi-am creat ecou şi abis, gândind. M-am multiplicat aprofundându-mă. Cel mai neînsemnat episod – o modificare provocată de lumină, căderea ca de sfredel a unei frunze uscate, o petală palidă care se desprinde, o voce de dincolo de zid sau paşii persoanei care vorbeşte în preajma altei persoane, care probabil ascultă, portiţa întredeschisă dând spre vechea grădină, curtea interioară deschizând ca un arc casele adunate sub clar de lună – toate aceste lucruri, care nu-mi aparţin, îmi înşfacă meditaţia sensibilă cu lasourile lor de rezonanţă şi de dor. În fiecare dintre aceste senzaţii sunt diferit, mă reînnoiesc dureros în fiecare impresie indefinită.
Trăiesc din impresii care nu-mi aparţin, renunţările mă ruinează fiind cu totul altul chiar în felul de a fi eu.


(despre călătorii)

Ideea de a călători mă îngreţoşează.
Am văzut tot ceea ce niciodată nu văzusem.
Am văzut deja tot ceea ce încă nu am văzut.

Plictiseala de ceea ce este permanent nou, plictiseala de a descoperi, sub falsa diferenţă dintre lucruri şi idei, perena identitate a totului, similitudinea absolută existentă între moschee, templu şi biserică, egalitatea dintre o cocioabă şi un palat, acelaşi corp structurat să fie un rege îmbrăcat sau un sălbatic gol puşcă, eterna concordanţă a vieţii cu ea însăşi, stagnarea din toate cele pe care le trăiesc numai prin faptul că se agită, mi-au trecut.
Peisajele sunt nişte repetiţii. Repetiţii inutile şi angoasante. În timpul unei simple călătorii cu trenul mă împart inutil şi august între neatenţia acordată peisajului şi neatenţia faţă de cartea care ar putea să mă distreze, dacă eu aş fi fost altul. Viaţa îmi produce un vag dezgust, iar mişcarea mi-l sporeşte.
Plictiseala lipseşte doar din peisajele care nu există şi din cărţile pe care nicicând nu le voi citi. Pentru mine, viaţa este o somnolenţă care nu reuşeşte să urce la creier. O păstrez în libertate să pot să fiu trist în ea.
Să călătorească, deci, cei care nu există! Pentru cei care nu sunt nimic, viaţa trebuie să fie curgere, aşa cum viaţă este curgerea pentru un râu. Însă cei care gândesc sau simt, pe cei care sunt treji, oribila isterie a trenurilor, a automobilelor, a navelor nu-i lasă nici să doarmă, nici să vegheze.

Din orice călătorie, cât ar fi fost de scurtă, eu revin ca dintr-un somn agitat de vise – o moleşeală confuză, cu toate senzaţiile lipite una de cealaltă, beat de tot ceea ce am văzut.
Îmi lipseşte sănătatea sufletului, dacă aş vrea să mă odihnesc. Iar pentru mişcare îmi lipseşte ceva situat între suflet şi trup; mi se refuză nu gesturile, ci dorinţa de a le face.

***

Renunţarea e libertate. A nu râvni nimic este putere.
Ce-ar putea să-mi dea China şi nu mi-a dat deja sufletul meu? Iar dacă acel ceva nu-l pot găsi în sufletul meu, cum să mi-l poată da China, când ştiu că eu voi vedea China tocmai cu sufletul, dacă am s-o văd? Aş putea să plec să mă îmbogăţesc în Orient, oricum nu în suflet, căci bogăţia sufletului meu sunt eu, iar eu exist acolo unde mă aflu, cu sau fără Orient.
Înţeleg că cineva incapabil să simtă trebuie să călătorească. Iată de ce sunt atât de sărac atunci când aleg drept cărţi de experienţă cărţile de călătorii, care au o valoare doar prin imaginaţia celor care le scriu. Iar dacă cel care scrie are o imaginaţie bogată, ne poate încânta la fel de bine şi cu descrierea minuţioasă, fotografică, a peisajelor pe care şi le-a imaginat, şi cu descrierea, fireşte că mult mai vagă, a peisajelor pe care presupunem că le-a văzut. […]

Experienţa vieţii nu ne învaţă nimic, aşa cum istoria nu ne informează despre nimic. Adevărata experienţă constă în a restrânge contactul cu realitatea şi a intensifica analiza acestui contact. Aşa se dezvoltă şi se aprofundează sensibilitatea, căci totul se află în noi înşine; e destul să căutăm şi să ştim cum să căutăm.
Ce înseamnă a călători, şi la ce poate folosi călătoria? Toate apusurile de soare sunt apusuri de soare; nu e nevoie să te duci să le vezi la Constantinopol. Senzaţia de libertate pe care ţi-o dau călătoriile? Eu pot s-o am mergând de la Lisabona la Benfica (cartier din nordul Lisabonei), şi să simt că e mult mai intensă decât dacă aş călători de la Lisabona până în China; căci dacă libertatea nu se află în mine, atunci, pentru mine, ea nu se află niciunde. […]
Condillac îşi începe astfel cartea lui celebră: “Oricât de sus am putea urca şi oricât de adânc am putea coborî, nu ieşim niciodată din senzaţiile noastre.” Nu debarcăm niciodată din noi înşine. Nu ajungem niciodată până la un altul decât devenind un altul prin imaginarea sensibilă a ceea ce suntem noi înşine. Adevăratele peisaje sunt cele pe care ni le creăm noi înşine. Căci, fiind noi zeii lor, le vedem aşa cum sunt ele cu adevărat, deci cum au fost create.
Cine a străbătut toate mările în lung şi-n lat nu a navigat decât pe propria lui monotonie. Eu am străbătut mai multe mări decât oricine. Am văzut mai mulţi munţi decât cei existenţi pe pământ. Am trecut prin oraşe mai mult decât existente, şi vaste fluvii din lumi care nu există au curs, absolute, pe dinaintea ochilor mei contemplativi. Dacă aş călători, aş întâlni, în copie palidă, doar ceea ce am văzut deja fără să călătoresc.


(despre morala socială)

Nimic nu mă dezgustă mai mult decât cuvintele moralei sociale. Bunăoară cuvântul “datorie” mi se pare dezagreabil ca un intrus. Iar termenii “datorie civică”, “solidaritate”, “umanitarism” şi alţii din respectiva stirpe îmi produc aceeaşi repulsie ca nişte gunoaie aruncate în cap de sus de la o fereastră. Mă simt jignit fie şi numai la gândul, venit cuiva din întâmplare, că asemenea expresii ar putea să mă privească şi că eu aş putea să le găsesc nu doar o valoare, dar şi un minim înţeles. […]
Nu mă pot împiedica să nu consider umanitatea altceva decât una dintre cele mai recente şcoli de pictură figurativă după Natură. Eu nu fac diferenţa, în mod fundamental, între un om şi un arbore; şi, neîndoielnic, preferinţa mea se opreşte asupra aceluia care produce un mai interesant efect decorativ şi care interesează în mai mare măsură ochii mei gânditori. Dacă mă interesează mai mult arborele, atunci sufăr mai profund văzând arborele tăiat decât omul murind. Există unele asfinţituri de soare mai dureroase pentru mine decât moartea unui copil. Eu sunt în toate cel care nu simte, pe care-l faci să simtă.

(F. Pessoa)