Pe sinucigaşul meu preferat, Henry de Montherlant, l-am cunoscut prin 2001,stătea în standul unui chioşc de ziare, în aeroport. De atunci am început să cumpăr tot ce apărea cu numele lui pe copertă şi n-am fost dezamăgită niciodată (poate doar puţin de “Micuţa infantă de Castilia”, mai precis de partea a doua a cărţii). Am împrumutat romanele lui aproape tuturor cunoştinţelor mele şi le-am putut recupera exclusiv datorită faptului că am avut precauţia să-mi semnez numele pe prima pagină.

Pe lângă “Un asasin îmi e stăpân”, “Celibatarii”, “Micuţa infantă de Castilia” şi excelenta tetralogie “Fetele”, “Îndurare pentru femei”, “Demonul binelui” şi “Leproasele”, ieri am descoperit editat în limba română (tot la editura Rao) şi romanul “Visul”, care promite acelaşi umor negru, misoginism, cinism & all in all mizantropie. Aici e doar un fragment, cel redat pe coperta 4:

“Un adăpost, mizerie, moarte... Voi arăta că pot suporta excesul mizeriei aşa cum am suportat excesul voluptăţii: aşa cum au procedat Alcibiade, şi Cezar, şi Catilina. Voi suferi, îmi voi răscumpăra păcatele. Am păcătuit, Dumnezeule, am păcătuit! Am provocat suferinţă, dar eu n-am suferit. Am ridicat mâna asupra unui preot. În confesional, am luat ferma hotărâre să fac tot răul cu putinţă duşmanilor mei! Şi mărturiseam acest lucru. Şi eram absolvit de păcate! De data asta însă, totul va fi spălat. Voi căuta mai multă suferinţă, aşa cum odinioară, părăsind-o pe cea pe care o iubeam şi care tocmai fusese dură cu mine, îi telefonam fără alt scop decât acela de a-i auzi duritatea vocii la capătul firului. Mă voi oferi pentru tot ce e mai greu, voi îngropa morţii, iar pe fiecare dintre aceste încercări o voi oferi Dumnezeului meu pentru salvarea mea şi pentru salvarea celor pe care îi iubesc.”