o poveste a visului de azi-noapte

cerul deasupra oraşului

Motto:

"Comes a time

When saying sorry won't do

When saying I love you is a habitude

When I grow tired of me and you

When hate takes over and love is lost

There was a time

When I gave up my life and yours

To live one that didn't last

A life of acting and faking

Now it's time

To stop this constant control

To break out of this role

To wash your smell off my skin

To scratch you from under my skin

Love is colder than death"

(Poésie Noire)

Simţeam ceva. Zilele deveniseră orbitoare. Totul se multiplica în clădirile de sticlă şi în gheaţa care acoperea oraşul cu o încăpăţânare parcă nesfârşită. Am ajuns în staţia de urcare fără să ştiu motivul. Totuşi, n-am avut nicio surpriză când l-am văzut acolo aşteptându-mă. Eram aşezaţi în grupuri diferite. Se uită la mine şi la tata în treacăt, ca la doi necunoscuţi. Nici eu n-am dat vreun semn că l-aş recunoaşte. Veşnicul nostru dialog mut îşi urmă cursul: “De ce m-ai chemat aici? Ştii că nu vreau să te văd, ştii că în atâţia ani n-am venit.” “O să vezi”, auzeam în interior răspunsul lui, “o să vezi...”. Ce m-a făcut să vin tocmai acum? Nu-mi dădeam seama, simţeam doar că e ceva important. “O să urcăm”, mi-a zis, “să vezi ce amuzant o să fie”. Părea deodată mai luminos, ca atunci când îmi povestea despre starea pe care o avea pe fundul mării, când mă făcea să mă gândesc la liniştea dinaintedeviaţă şi la dorinţa lui subconştientă de a nu se fi născut. “Căcat”, îmi spunea, “lasă speculaţiile astea cretine, dacă vreau să aud d-astea sunt destui tâmpiţi care s-au făcut psihologi şi care d-abia aşteaptă să ia bani debitând aceleaşi idioţenii tuturor papagalilor pe care-i conving că e ceva în neregulă cu scăfârlia lor.” “Da, dar eu sunt pe gratis…”, îi spuneam, zâmbind la gândul zgârceniei lui. “Pentru tine am fost totdeauna pe gratis…”. “N-am nevoie de cretine nici chiar pe gratis”, îmi răspundea el oarecum mai vesel şi mă săruta.

Era un mecanism ciudat cel pe care urcam, un fel de coardă foarte groasă de care eram prinşi cu un sistem destul de precar, doar de unul din braţe. În rest, atârnam liber şi trebuia să ne căţărăm prin forţe proprii, în timp ce coarda descria în aer o mişcare circulară amplă. Eram fiecare pe cont propriu, unul sub altul, cu o distanţă destul de mare între noi. Semăna oarecum cu un amuzament într-un parc de distracţii. Doar că acum eram în Bucureşti, pe vârful celui mai înalt munte din lume şi coarda ne ducea şi mai sus, pe o distanţă căreia nu-i vedeam capătul. Era o jucărie imensă şi deşi chicoteam, simţeam că poate fi mortală. Am început să urcăm. Mişcarea circulară a corzii aproape că mă smulgea din sistemul de siguranţă. Braţul meu era prea subţire şi a trebuit să fac un mare efort să nu zbor de pe traseu spre alte destinaţii mai sumbre. Tremuram. Dedesubt se vedea pământul din ce în ce mai mic şi acum mă miram cum ceva atât de mic poate să-ţi dea atâta suferinţă. El era undeva departe, înaintea mea, nu-l vedeam, dar îi simţeam prezenţa prin acel fir subţire pe care l-am simţit de prima oară între noi şi de a cărui existenţă nu m-am îndoit niciodată, oricâţi ani au trecut, din moment ce pentru mine avea o realitate aproape tangibilă. “Eşti nebună”, îmi spunea. “Trăieşte în turnuleţul tău şi mulţumeşte-te cu firul aproape tangibil dintre noi. Mie îmi trebuie ceva mai concret de atât”. Să rămân în prezent, să rămân în prezent. Nu mă ajuta deloc să readuc trecutul acum. Amplitudinea mişcării circulare a corzii a început să scadă şi am văzut undeva sub noi ceva ca un crater larg de vulcan. Am început să coborâm încet şi ceea ce iniţial părea a fi o machetă, o jucărie, se dovedea a fi imensitatea unui alt pământ. Într-o parte a craterului se vedea o aglomerare de case, un oraş probabil. În partea opusă se vedea o pată neagră, mult mai mică, de la acea distanţă părea o adunătură de vreascuri umede din care se preling picături negre - fiinţele. Nu ne-am desprins de coardă, dar cineva, prin tăcere, ne-a explicat: “Acesta e oraşul întregii planete, întreaga planeta este craterul şi toţi locuiesc în oraş. Pata neagră este aşezarea oamenilor de spirit, cei care au ales să trăiască în afara lumii materiale. Pe planeta lor, lumina e neagră.” Apoi, fără ca noi să ne mişcăm, craterul a revenit la dimensiunile unei machete, s-a multiplicat şi s-a aşezat în palma fiecăruia dintre noi. Am încercat să iau între degete pata cea neagră, să văd din ce era făcută, dar brusc totul a dispărut şi am revenit în staţia de urcare. El era acolo şi ne pregăteam să… urcăm. Părea o glumă. Am reuşit să-mi dau seama că urcasem deja înainte în momentul în care m-am uitat în jur şi nu l-am mai văzut pe tata (probabil îi plăcuse mai mult sus şi a ales să locuiască acolo). Între degete aveam o pată neagră ca şi cum aş fi frecat între ele un chibrit ars.

El continua sa îşi fixeze mecanismul de prindere a corzii şi-mi spunea în limbajul nostru tăcut: “O să vezi…o să vezi...” Am zâmbit şi am plecat. Am avut sentimentul atât de familiar că-l las în voia activităţilor lui repetate la nesfârşit, fără să fie conştient că face asta - un fel de Sisif fericit.

***

Am coborât în forfota oraşului de sticlă şi probabil am început să simt timpul. Altfel nu-mi explic fenomenul care s-a petrecut într-o dimineaţă când, uitându-mă în reflexia mea în geamurile unei clădiri, nu mi-am recunoscut faţa. Aveam înaintea mea o femeie matură, înaltă şi slabă, cu o privire deschisă şi fermă. Brusc mi-am dat seama ce se întâmplase – nu mai aveam exterior. Ceea ce vedeam în reflexie era aşa cum mă ştiusem dintotdeauna pe interior, în niciun caz acea femeie mică, fragilă şi cu trăsături de copil, care îndemna bărbaţii să-i toarne minciunele cu siguranţa că vor fi crezuţi şi care îmi cauzase câteva neplăceri importante de-a lungul vieţii. În sfârşit tovarăşa mea fragilă dispăruse. Şi nimic nu se schimbase. Ceilalţi treceau pe lângă mine cu treburile şi vieţile lor. Simţeam nevoia să mănânc puţină satisfacţie, dar trebuia să mă abţin. Pe lângă picioarele mele trecură într-un şir tăcut şi întunecat câteva tristeţi în căutare de amatori. De când reuşiserăm cu toţii să ne exteriorizăm sentimentele, ele n-au mai vrut să se lase închise. A început să le displacă întunericul şi umezeala pereţilor interni. Găseau mult mai plăcute luminile reflectate în oraşul de sticlă, frumuseţea exterioară a fostelor lor gazde. Sentimentele luau acum forma unor animale ciudate şi irezistibil de apetisante, invitând oamenii să le vâneze şi să le servească gătite în restaurante şi fast-food-uri. Era singura modalitate prin care mai puteau pătrunde în interior, iar atunci doar pentru scurtă durată - era un fel al lor de a se îmbăia. Când ieşeau, redeveneau ceea ce erau înainte să se murdărească, lumini vii de diferite culori. Ultima oară fusesem locuită pentru câteva momente de o furie oarbă, iar asta pentru că n-am putut rezista tentaţiei de a gusta dintr-o superbă caracatiţă roşie, întinsă lasciv pe o farfurie de sticlă în care se răsfrângeau reflexele luminoase ce pulsau din carnea roşiatică. Greşit. Va trebui să mă rezum la hidrosinteză – deşi n-avea nicio savoare şi îmi dădea acel aspect translucid, dar măcar nu riscam o criză de furie sau de alt fel. Desigur, dacă erai norocos puteai nimeri peste o porţie de fericire sau măcar de mulţumire, ori speranţă, dar nu puteai şti niciodată dinainte. Sentimentele erau imprevizibile cu formele pe care le luau, se ghidau în totalitate după impulsul de moment. Am înghiţit în sec şi tocmai în acel moment am simţit vibraţia aceea uitată în stomac. Uitată e un fel de a spune. Era tot timpul acolo, firul nu se rupsese, deşi era atât de subţire. Atât de subţire încât simţeam orice variaţie. Prin acel fir ştiam că el exista, ştiam că vegetează lângă o femeie sau alta. Din ce în ce mai rar alta. Tot mai des aceeaşi. Nu pentru că aşa şi-ar fi dorit. Dar vârsta. Nu-l mai văzusem de la călătoria din vârful muntelui. Ani. Am simţit că ţin în mână un obiect mare şi rotund. Nu-l aveam înainte. Era o cască de motociclist, neagră cu o dunga lată, albă, de la ceafă spre frunte. Scria pe ea “Gare du Nord”. Melodia celor de la Poésie Noire. Am început să o fredonez.

“This is the place where she existed

Yes existed cause she didn’t live

No more ideals left, no mind of her own

Only underwear and a stained sheet

There were times when she could make them bleed

Make them crawl and beg for more

But what was then when she still smiled

A living doll in a pink decor

She didn’t remember the reason why

She didn’t remember how to stop

Not to feel the pain not to cry

To strip was easier than to open up

This is the place where she used to die

Now she’s gone and forgotten

Somebody else is now faking the cries

And is also slowly rotting

The house near the Gare du Nord

Takes and takes but never gives

The house near the Gare du Nord

Leads its life but never lives”.

(The man): Mais qui êtes-vous?

(The girl): Je ne sais pas, personne encore. Ma chambre, non, ma prison. Mais l'amour dans ma prison.

Şi atunci am ştiut. El cunoscuse pe cineva important într-o gară. Mai demult. O femeie. Pe trotuar se apropia de mine un bărbat. Era mai puţin translucid decât mine. Aproape opac. Tocmai avusese o masă copioasă – nimerise dezamăgire, aş spune, după culoarea galben pal si expresia amară a gurii. Dar, cum am spus, nu poţi să ştii niciodată. L-am oprit şi l-am întrebat despre maşina lui, a celui despre care voiam să aflu. Nu ştiu de ce am întrebat despre asta. Acum nimeni nu se mai întreba niciodată de ce, şi nici nu mai conta. Cei care îşi puneau asemenea întrebări erau închişi în singura clădire opacă din Bucureşti. Bărbatul s-a oprit fără să se mire şi mi-a spus: “Prietenul meu nu mai are maşină deocamdată. A trimis-o cu un transport înaintea lui, peste apă.” Mi-a zâmbit şi şi-a reluat drumul. Da, deci urma să plece. După ce a aşteptat atâţia ani să cobor din “turn”, urma să plece. Pentru că bătrâneţea venea, iar femeia aceea nu mai aştepta. El îmi spusese mai demult: “Dacă n-aş fi avut meseria asta cretină, aş fi plecat demult din ţară.” M-am uitat la casca de motociclist. “Gare du Nord”. Şi iată-mă, plimbându-mă translucidă prin gară cu o ţigară aprinsă în mână, eu, femeia matură cu privire pătrunzătoare, până în faţa bărbatului aproape bătrân care sta la o masă de sticlă alături de un prieten translucid.

- Ca să vezi, a spus el şi m-a măsurat cu răceală. Aproape că nu te-aş fi recunoscut.

- Buna ziua, îmi spuse politicos prietenul translucid.

- Dacă eram pusă pe glume proaste, m-aş fi prefăcut că nu te recunosc deloc şi ţi-aş fi spus că probabil mă confunzi, i-am răspuns eu, făcând abstracţie de prietenul translucid.

Ca de obicei in prezenţa lui, nepoliteţea care-i era adresată se extindea şi asupra celor din jur. “Tot n-am învăţat s-o controlez”, m-am gândit. Desigur, nu mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul. Mi-am stins calmă pe tăblia mesei ţigara ajunsă la jumătate. Ştiam că e interzis să ai aşa ceva. Nu-mi plăcea fumul, îmi dădea un aer indecis. Dar aveam ţigări pentru a-mi confirma faţă de mine însămi că am rămas oarecum o rebelă. Ceea ce de fapt ştiam că fusese doar wishful thinking, şi niciodată o realitate.

- Tu faci glume proaste şi când nu deschizi gura, de exemplu ai apărut, spuse el pe ton de concluzie, luând o gură de apă cu mai multă poftă decât o cerea lichidul ingerat.

- Scuze, pa, spuse prietenul translucid întorcându-se spre el. O zi bună, îmi spuse mie în treacăt, lăsând în urmă o dâră umedă. “Prea multă apă”, gândii, privind în urma lui. “Încearcă sa reziste poftei. Dar o să cedeze.” Uneori mi-ar fi plăcut să simt mai puţine lucruri. Aş fi avut un trai mai comod.

Rămas singur, el luă cu un gest avid restul de ţigară lăsat de mine pe masă, îl aprinse şi închise ochii în timp ce fumul lua forme estetice în interiorul său. Totdeauna îl bănuisem a fi o reuşită estetică. Chiar şi când eram opaci, mă gândeam la interiorul lui şi eram convisă că organele lui interne erau aproape de perfecţiune. Acum, când chiar puteam să văd, aveam o oarece satisfacţie constatând că nu fusesem deloc departe de adevăr. În timp ce-l priveam mă gândeam că de fapt nici n-aş fi minţit prea mult dacă i-aş fi spus că nu-l recunosc. Era alt bărbat, fizic vorbind, exterior. Îmbătrânit şi cu altă expresie a feţei. Mai schiţat. Mai pierdut. Mai aproape de capăt. Dacă n-ar fi existat firul acela subţire, care în apropierea lui se întindea întotdeauna la maxim, aş fi trecut mai departe. Dar firul exista, noi existam şi am încercat să găsesc sub învelişul acela rece şi translucid ceva mărunt din umanitatea noastră de altădată. Am găsit ceva în ochiul lui drept. M-am aşezat pe partea aceea şi l-am privit mai de aproape. Avea ochiul puţin umflat şi mereu parcă aproape gata să lăcrimeze. N-a avut curaj să se uite spre mine. A început sa clipească ceva mai des şi, ca de obicei, să mormăie cinisme şi jigniri privind oarecum melancolic în zare. Dar tot ca de obicei, ştiam că-i era suficientă vederea laterală pentru a-mi surprinde toate reacţiile. Mereu îi admirasem vederea laterală. După ea se ghida întotdeauna, ca un liliac dupa ultrasunete. Vederea lui laterală se lovea de obstacol şi primea de la el reacţii tăcute. În funcţie de ele, ştia ce atitudine să ia fără să pară că a studiat vreun pic obstacolul şi reacţiile lui. Orgoliul… deci sunt oameni care încă mai păstrează aşa ceva. Am zâmbit amuzată. Pentru mine totul devenise demult un simplu joc. Ca şi pentru marea majoritate. El era printre cei puţini care încă se mai agăţau de vechea umanitate, şi poate în trecut presentimentul ca el va rămâne oarecum ancorat acolo mă făcea să-l tot aleg, cu un fel de melancolie, o reverie la a cărei dulceaţă mi-a venit cel mai greu să renunţ. A fost ultima.

- Când pleci? l-am întrebat.

- Unde să plec? s-a strâmbat el.

- Eşti în gară şi nu mi-ai zis nimic despre plecare pentru că vrei să scapi de jena desparţirii definitive de mine, i-am zis mimând un rânjet. Totdeauna ai fugit de chestiile nasoale, să nu cumva să-ţi deranjeze vreun puf din blană.

- Aberezi, a tras el scurt concluzia.

- Ba tu aberezi. Ai uitat că n-ai putut să mă minţi niciodată. Las-o jos. Cea care stă acum în faţa ta ştie. Când pleci?

Cât de uşor mă obişnuisem să renunţ la a vorbi despre mine ca şi cum aş exista. De ani de zile nu se mai vorbea despre “eu”. Când voiai să vorbeşti cuiva despre tine, nu trebuia să spui “eu am făcut cutare”, ci “cea/cel care stă acum în faţa ta a făcut cutare”. Am observat ca el încă avea dificultăţi, încă avea tendinţa să folosească “eu”. Nu uitasem că şi înainte era oricum unul dintre cuvintele lui preferate.

- Cam într-o oră. Nu trebuia să vii.

- Sigur. Ţi-ar fi fost mai uşor, ceea ce nu era în interesul meu, rânjii eu iar.

- Interesul tău au fost întotdeauna alţii şi banii lor, a mormăit el mimând un ton uşor plictisit.

- Iar al tău alte pizde şi fiţele lor, bombănii eu mimând un ton detaşat. Hai să n-o luăm de la capăt, că şi după zeci de ani văd că tot n-am reuşit să depăşim momentul.

Pauză. Fum. Estetică. Pauză.

- Ea ştie? întrebai eu pe un ton inocent.

- Care ea?

- Corrrect…care ea. Cea cu care eşti aici. De atâţia ani. Ştie că azi o laşi definitiv şi pleci la alta, în alt capăt al lumii, pentru totdeauna? Sau ţi s-a părut un amănunt nedemn de a-i fi semnalat ei?

- Nu mi se pare important să ştie că plec. O să-şi dea seama şi singură. Din moment ce n-o să mai apar, o să vină ca o concluzie extrem de logică faptul că oriunde aş fi, nu mai sunt cu ea. Amănuntele nu contează.

- Sigur, după atâţia ani, timp în care ea ţi-a înghiţit toate toanele şi femeile şi angoasele şi tot ce eu n-am avut chef să-ţi înghit, ţi se pare un amănunt complet lipsit de importanţă să-i comunici că n-o să mai binevoieşti să apari pentru tot restul vieţii ei şi n-o să-i mai faci favoarea s-o laşi să-ţi înghită măgăriile.

- De asta ai venit, să ne certăm? Poate o să-i trimit un mesaj cu peisaj. Ceva sugestiv, să ştie că nu mai sunt p-aici.

Ce bine că nu mâncase vreun animal simpatic. Altfel ar fi făcut o criză de furie sau de plâns. Sau de dragoste. Mi-ar fi displăcut orice variantă. “E laş ca de obicei, nu suportă desparţirile faţă în faţă. Să nu rămân cu el a fost poate o alegere mult mai înţeleaptă decât credeam la momentul respectiv”.

- Şi spune-mi despre ea, cea la care pleci. Unde ai cunoscut-o? O iubeşti?

- Într-o gară. Nu. Doar pe tine te-am iubit cu adevărat.

Aici nu mi-am putut opri un mic hohot de râs. M-am gândit că poate totuşi mâncase ceva greşit.

- Scuze. Poate ar trebui să te cred. Tu probabil chiar ai impresia că m-ai iubit cu adevărat. Dar îţi spun eu, e din cauză că nu m-ai avut niciodată, e din cauză că am plecat, că nu ne-am căsătorit. Dacă rămâneam împreună, ar fi fost alta care ar fi fost singura pe care ai fi iubit-o cu adevărat, în timp ce mă lăsai pe mine ca să pleci din ţară, către alta…. Dar să revenim la prezent. Totdeauna la prezent. Dacă n-o iubeşti, de ce pleci la ea?

- Pentru că după cum ţi-am mai spus acum nişte ani, dacă n-aveam meseria asta de căcat aş fi plecat demult din ţară. Nu plec neapărat “la ea”.

- Bine, dar acum eşti aproape bătrân şi ai aceeaşi meserie. Cum crezi că va fi?

- Plec într-o ţară rece, iar acolo dacă faci doi copii ieşi automat la pensie şi… şi Marius mi-a zis că ai voie să bei legal. Alcool.

Atunci el s-a întors complet cu faţa spre mine. Din ochiul drept a început să-i curgă apă (prea multă apă, prea multe tentaţii ţinute legate…). Iar gura nu mai era a lui. Era gura lui Marius. Şi atunci i-am recunoscut şi expresia feţei. Era aceeaşi cu a tatei. De oameni înfrânţi, de alcoolici. Trăsăturile lăsate, gura strâmbă, ochii tulburi, nesiguranţă în mişcări. Aşa am ştiut că şi aici în oraş băuse, ilegal - în ţara rece o să fie legal, liniştit.

Şi brusc mi-am deschis ochii. Nimic nu mai era clar. Unde sunt? Ce e înăuntru, ce e afară? Unde sunt cei ce se întreabă “de ce”? Eu sunt pe interior sau pe exterior? Şi ce sunt “eu”? Mă simţeam înfăşurată în ceva ceţos şi o senzaţie acută de sete îmi strângea gâtlejul. Am dat peste cap o sticlă plină, însă lucrurile n-au devenit mai clare. Dimpotrivă. Poate nu era apă. Telefonul suna neîntrerupt şi câteva aspecte păreau a fi sigure: nu mă duceam la înmormântarea despre care voiau să mă anunţe şi mă simţeam dezlegată.