Veneția cu vene violete

Febralizând în mica mea Veneție personală, prin care încerc să fiu măcar parțial în Veneția aceea reală și în același timp ireală, Veneția care de la prima întâlnire m-a dărâmat atât de frumos și definitiv cu binecunoscuta ei decadență catifelată și umedă.

Ce moment mai potrivit să revad un film despre și recitesc una dintre cărțile mele de suflet, "Veneția cu vene violete" a Ruxandrei Cesereanu.

Nu știu dacă sunt bărbat sau leu înaripat,
căci laguna din creier șterge urmele vremii care trece.
Veneția dinăuntru crește ca un arbore carnivor,
odaia mea-i piața San Marco sub friguroase ape osoase,
să mă nasc încă o dată aș vrea,
fiu de gondolier, paharnic palatin, iar nu zăcător de inimă rea.
Febra nălucește,
pe marginea patului dogii își scutură scufiile cu zorzoane
și curtezanele vin zburând pe fereastră,
mascații chicotesc dănțuind cu dracii veseli din tălpi,
amurgul își târăște aripile obosite pe spinarea mea,
armatorii vestesc carnavalul,
iubita se ivește dintr-o coastă licoroasă,
va fi fiind vie sau moartă nimeni nu știe,
nici chiar eu, născătorul de ea.
Veneția ca o limbă despicată de șarpe,
oraș ca un plămân violet,
leii Sfântului Marc au gene albe,
mirosul lor stă-n trup ca un fetus uitat.
Laguna adulmecă-nvăluită-n mătăsuri
și intră fulgerând prin gura mea,
apoi călărește cu toate fantasmele ascunse-n piele
spre insula pustie aflată în cap.
Zorii sunt aproape, febra-i sfârșită,
patul nu zboară, ci s-a oprit,
pe vârful picioarelor Veneția pleacă
precum sărutul morții nedeslușit.
Zac în mine cu langoare perfidă,
beau vin, himerele să le-nchidă,
odaia se-nvârte, iubita nu-i nicăieri,
să fi murit cândva în Veneția,
să se fi născut doar alaltăieri?
Nu știu cine sunt, bărbat sau femeie,
homunculus visător, arlechin cu voaletă,
carnavalul mi-e tată, sfânt și scarabeu,
ademenind tânguirea mea violetă.

/ "Laguna"

Stau pe o stradă în laguna duhnitoare și sporovăi cu două pisici,
dar ele nu înțeleg nimic, nu știu decât să miorlăie stins.
Sunt ursuz și aspru pentru orice altă femeie.
Îngerul viermilor la Veneția se-neacă-n nămol.
Lângă palatul mov te-am ținut în brațe cândva,
pe când podurile bătrâne se scuturau de apă
ca o mulțime de iepe foșnind.
Canalul gâlgâia tone de mare exilată,
erai caldă, obosită și subțire, iubita mea.
Am mai stat în Veneția puțin după ce ai plecat,
dar ar fi fost același lucru dacă m-aș fi întors acasă sau altundeva.
Adulmec în vid, cânt la chitară până cade amurgul
și fumez îndeajuns încât să-mi amintesc de tine.
De la bărbatul trist pentru cea mai frumoasă iubită.
Sunt singur, bărbos și murdar,
voi sparge oglinda ca să rămână doar umbra mea urâtă,
ți-am scris destul, hârtia ruptă zace-n jurul meu ca o ghirlandă,
biată hârtie tristă-fericită.
Am fost la mormântul mamei, dar ea nu rostește nimic mișcător.
Te urăsc, vulpe roșie ce ești în septembrie.
Am stat zadarnic la cafenea,
trebuie să fiu tot mai singur și mai pustiu ca să pot să ucid.
Te-am căutat pe străzi și-n biserici,
apoi am plecat spre mama cea moartă care mă vrea.
Plouă și cred că sunt beat.
Aceasta-i a doua viață în infern.
Fantasme albe și negre mi-aduc o moarte frumoasă.
Cine l-a legat cu lanțuri la glezne pe bărbatul cu vocea-n schimbare?
Astăzi am fost acolo unde mi l-am închipuit
pe Sfântul Marc scriind apocalipsul
și-aici am văzut părul tău roșu sfredelind palatele
din care carnavalul a pierit.
Frumoasa dimineață în care mă gândesc la tine și plâng.
Biserica San Marco era un broscoi cenușiu.
Mi-aduc aminte că ne ascundeam pe insula cu morți și așteptam potopul,
luntrașul cu pălărie caraghioasă rostea vorbe sălbatice,
orașul se scufunda pe malul Styxului murdar de conserve și flori putrede.
În amurg, s-a auzit o muzică prăfuită de patefon,
apa rodea șobolănește din palatul mov,
dogii ieșeau răzbunători spărgând oglinzile de Murano,
vântul din larg umfla corăbiile ce plezneau pe fundul mării.
Orologiul era un schelet bolnav de insomnie,
zgâriat de lei înaripați.
Pe puntea suspinelor îndrăgostiții zburau în fața lunii,
chiar noi, când am urcat în turn, la Campanile,
am vrut să ne sinucidem la fel.
De gât ca un vampir te-am mușcat și de urechea sidefie,
colier de cicatrici ți-am lăsat,
fiindcă erai biserica mea stacojie.
Un înecat ca cerneala trece prin noi,
pescarii îl caută de mulți ani ca să le fie martor la cununie.
Toamna, Veneția-i plină de nebuni, cămătari și bărbați ca mine,
aici ajung doar miresele goale ale mării,
aici nu există spitale sau gări, doar porturi cu părul vâlvoi.
Palatele sunt în delir, învinețite de apă,
și trupul tău palat curând se va scoroji și el.

/ "Întâia scrisoare venețiană"