redemption

cenuşiul dispare din mine. de când am plecat ştii doar cuvinte mici
cu genunchii tăiaţi.
aerul târât prin trahee, vorbele-şerpi.

întunericul îmi fuge din palme cu agerimea unui sclav eliberat.
în locul lui rămâne o lumină imensă şi gravă în care
te adânceşti greu ca o bucată de noapte.

prin venele-cablu inima primeşte şocuri electrice. corpul
ţi se luminează brusc. e o încăpere
în care oamenii sar de după canapea şi strigă “surpriză!”
atunci când tu intri,
obosit de marşul prin ceilalţi.

în vacarmul ăsta de coate şi piele abrazivă
nu te mai simţi acasă în tine.
n-ai unde să te duci în altă parte. deşi sunt atâtea
case fără stăpân, atâtea
trupuri deschise şi goale, cimentate de paturi ca nişte sicrie cu
capacul dat la o parte. trebuie doar să-ţi faci puţin loc
în satinul cărnii lor albe. să te-nchizi lăsând afară
bocetul copíilor fără urmări.

cuţitele mele nu-ţi mai lasă urme roşii pe limbă. doar o vreme
mai zvâcneşti sângeriu pe cerul tăcut al gurii mele.

la sfârşit o să te felieze cuvintele pe care acum le lipeşti între ele cu
dragoste şi multă salivă.
şi o să ţi se dizolve în mâini gesturile astea din care
faci oraşe perfecte în care
n-o să locuim niciodată.

copyright text: ligia pârvulescu