de citit:

Roşu ucigaş, romanul olandezului Jeroen Brouwers, apărut la Editura Univers, 2006, a doua ediţie, în traducerea Monicăi Săvulescu-Voudouris şi a Ioanei Mira Voudouris, depune mărturie despre exotismul torturii şi tăbăcirea sufletească a celui îngenuncheat încă din zorii vieţii. Autobiografie demi-poetizată, blestem şi exorcizare, scrierea aceasta întretaie cu abilitate perspectiva trecutului ulcerat cu cea a unui prezent dezabuzat şi prăbuşit în cârcoteala consumistă.Februarie 1981, moartea mamei - „Timpul se scurge, moartea e iarăşi în casă – pentru a nu ştiu câta oară: să mă grăbesc deci” – mama care, din azilul de bătrâni, îşi suna fiul fără a avea curajul să-i vorbească. Străinul lui Camus reapare pe scena romanescă şi refuză să participe la funeraliile celei răposate cu un sandviş cu caşcaval în mână. Detaliul naturalist încearcă să justifice sustragerea de la datoria filială – „Suferea de boala lui Parkinson: când stătea la televizor îi tremurau mâinile şi capul, gura i se căsca şi limba îi atârna pe bărbie”.Ca în Melancolia lui Eminescu, imaginea iubitei se suprapune celei materne. Iubita, Liza, este cea care valorifică religios datele unei existenţe banale: „îmi spunea Iesle din Bethlem, căsuţă din Nazareth...”. Numai ea mai reuşeşte să insufle emoţie în sufletul bărbatului pustiit de experienţa lagărului: „Stăteam gol şi înfiorat la fereastra mare a sufrageriei, cu receptorul la ureche, cu mâna pe sex”. Situaţia este dantescă, Liza jucând rolul Beatricei pentru cel rătăcit în pădurea păcatelor, pentru scriitorul care se teme de viaţă, de implicarea sentimentală: „Cel mai bun lucru pe care oamenii şi-l pot dori unul altuia este să nu înceapă să se iubească”. Recuperarea este grea pentru cel care scrie o carte despre fenomenul sinuciderii în literatura olandeză, pentru cel care declară ritos: „Nu simt nimic şi nu vreau să simt nimic”. Închiderea rănilor sufleteşti nu se poate face decât prin exerciţiu psihanalitic şi prin voinţa de a spera – de aici şi leit-motivul acestui roman expresionist: „Să ne rugăm!”.Schimbarea alertă a perspectivei cronologice are ca scop motivarea atoniei emoţionale din prezent. Rememorarea supliciului îndurat în lagărul indonezian Tjideng, acolo unde soldaţii japonezi i-au umilit mama: „Pentru că era ca o regină”, „au călcat-o în picioare până când au lăsat-o ca moartă”, justifică deprimarea morală, camuflată sub indiferenţă şi cinism. Ruptura dintre mamă şi fiu este transferată la modul simbolic în regim vegetal: şi este ireversibilă ca o ofilire: „i-am fost smuls mamei, aşa cum un fruct care încă nu este copt şi atârnă pe creangă nu este cules, ci smuls, lucru care face ca toate frunzele pomului să freamete”.Copilul care în lagărul indonezian se ascundea sub pălăria enormă a bunicului răposat, nu va mai avea nevoie de pedagogia postbelică, instituţionalizată. Mama, odată scăpată din infernul lagărului, îşi trimite fiul la o şcoală confesională, ţinând morţiş să reînnoade firul vieţii de acolo de unde el fusese rupt. Reacţia băiatului maturizat în urma traumelor fizice şi psihice este extrem de virulentă: „această mamă mă trădează./De ce n-au bătut-o până s-o omoare în lagărul japonez” sau „N-are decât să moară această muiere care-şi mângâie conştiinţa sentimentală fluturând, din ce în ce mai depărtată de mine, o cârpă din ce în ce mai mare”. Şcoala confesională este percepută ca un alt lagăr: „Nu înţeleg diferenţa principală între un paznic de lagăr japonez şi un asemenea călugăr”. Aşa cum Hamlet avea viziunea lumii ca o serie de închisori care se conţin una pe alta, aşa şi micuţul privat de dragostea mamei reacţionează în maniera anticului Oreste: „La naiba cu ea./Vreau să spun la naiba cu toate mamele”.Peste ani, scriitorul cu „caracter asocial şi paranoid” se manifestă la fel de irascibil cu privire la violenţă: „poporul barbar de nemţălăi”. În mod straniu, forţa acestui miniroman liric vine de la formulările aspre, aproape expresioniste. Duritatea maschează o fire sensibilă, teribil de rănită. Simularea indiferenţei cinice se face prin descrierea minuţioasă a tăierii bătăturilor din tălpi. La fel, rememorarea umilinţelor îndurate se face prin emiterea de sunete batraciene –o sfidare la adresa unei lumi îmbuibate şi derizorii. În veşminte alegoric-lirice, sfidarea devine şi mai percutantă: „Stau pe frunza mea de nufăr şi inhalez atât de mult aer că gâtul şi obrajii mi se umflă, iar capul mi se face roşu. Sărută-mă. Sunt un regea în pielea unei broaşte. Câteodată îmi arunc limba ca pe un harpon ca să prind câte-o libelulă, ce fâşâie ca un celofan între fălcile mele în vreme ce o mestec şi apoi o înghit”.Întoarcerile repetate în timp, în lagărul unde bunica locuia sub o chiuvetă, „de parcă ar fi fost o sfântă într-o raclă din granit şi din lemn”, au efectul trecerii printr-un purgatoriu labirintic, din care e aproape imposibil să ieşi înspre paradis. De aici şi îndemnul căznit, ineficient, la rugăciune, căci: „Am rostit milioane de osanale, niciodată nu m-am rugat prin aceasta”. Într-o lume în care papa Woytila îl îmbrăţişează pe împăratul Hirohito, asemănat cu Hitler, serenitatea invocării divinităţii este definitiv compromisă.Tonul relatării se înăspreşte cu cât evocarea atrocităţilor din lagăr devine mai obsesivă. Leit-motivele oprimării: muştele, râsul şi cântecul forţate, soarele cumplit din timpul adunărilor (kumpulan) interminabile de pe platou dau măsura exactă a infernului concentraţionar. Umlilirea femeii echivalează cu mânjirea maternităţii, a vieţii înseşi: „O femeie goală trebuie să meargă în patru labe pe străzi, are o sfoară în jurul gâtului, pe care o ţine un japonez care o urmează. Dacă dă în calea ei de rahaţi este obligată să-i miroasă, ca un câine. Japonezul stă cu băţul înălţat deasupra spinării ei şi a locului unde altădată trebuia să fi avut fesele, pe care acum nu le mai are. Japonezul o străpunge cu vârful cizmei în fund”. Până şi simbolul expus pe stindardul japonez este perceput ca un mesaj al sadismului: „soarele este cel mai fioros călău pe care-l au la îndemână japonezii, soarele este simbolul poporului japonez”.Cele o sută de pagini ale romanului sunt exact cantitatea de ură, disperare şi lirism pe care o poate îndura cititorul. Textul acesta otrăvit face dovada că nu există „privilegiaţi” ai torturii în al doilea război mondial. Roşul ucigaş al luminii solare bântuie încă o memorie colectivă din ce în ce mai slabă.

(articol de felix nicolau)