LADY OF SHALOTT: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Lady_of_Shalott

fragment din jurnalul pictoriţei

Margareta Sterian - "Castelul de apă"

...mă duceam acolo duminicile, când mai mulţi prieteni veneau să-i vadă; în general, oameni interesanţi, poate mai puţin prin meritele lor recunoscute decât prin felul de a gândi şi modul lor de viaţă.

Vizitele acelea, pe care le făceam la mari intervale, îmi deveniseră, totuşi, deprindere; ele punctau într-un fel duminicile mele însingurate, când mă istoveam, lucrând chiar mai mult decât în zilele săptămânii, spre a nu îmi simţi izolarea, a nu-mi da răgaz să mă gândesc că nimeni nu încearcă să mă scoată din ea... Acolo, în casa aceea, reuşeam să mă destind oarecum, deşi era doar o destindere de moment.

Era o locuinţă vastă, liniştită, perfect întreţinută, cu mobile vechi, bune şi armonioase, cu câteva portrete de familie şi unele interesante tablouri moderne; în vitrină erau cărţi rare, antice statuete. Uitam într-adevăr, un ceas, două, redutabilul popas duminical, când nerezolvabilele mele probleme căpătau un relief teribil, mai puternic chiar decât în nopţile de insomnie când, nădăjduind că ziua mă va sustrage fantomelor, aşteptam să treacă mai repede cât mai rămăsese din noapte.

Gazdele erau un cuplu de savanţi, se vorbea în casa aceea despre artă şi ştiinţă şi se pomenea adesea despre oameni care nu mai trăiau şi ale căror existenţe era interesant să le reconstitui din fragmente, din fulgerări. Bătrâne doamne încântătoare, încântători bătrâni domni se întreceau în zugrăvirea unor fresce ale căror eroi, desemnaţi, asemenea eroilor, pe numele lor de botez, trăiseră, iubiseră şi muriseră în război sau în împrejurări stranii sau, cu seninătate, în umbra baldachinelor sumbre din vaste iatacuri, iar alte personaje, purtând acelaşi nume, şi care erau fiii, nepoţii sau strănepoţii celor dintâi, li se substituiau, lunecând pe nesimţite în rolurile înaintaşilor... Asemenea celor despre care povesteau, rapsozii de la masa rotundă din salon intrau pe rând în nefiinţă, confundându-se cu întunericul statornicit în ungherele încăperii, ai cărei musafiri păreau să nici nu ştie bine dacă se cuvine să-şi mai aştepte eroii, sau dacă aceştia au pierit cu-adevărat...

Uneori un mare pictor, om nelinştit, uscăţiv, subtil şi capricios, bătrân şi el, dar purtându-şi anii cu sfidare, trecea prin încăpere ca un bolid, sunând alarma nepotolitei, universalei revolte de care era perpetuu stăpânit, sau pe care, poate, o simula numai, plecând apoi grăbit cu mapa de desene sub braţ să alarmeze alte cercuri cu aceleaşi sau cine ştie ce alte întâmplări nesemnificative sau prea semnificative pentru o posibilă finalitate. Rămâneau să ne farmece cu puritatea şi rafinamentul lor opere de-ale sale care împodobeau încăperea.

Vizitatorii nu-l comentau, ci îşi reluau conversaţia de acolo de unde rămăsese, departe, în trecut... Odată, intrând în salon, am găsit un grup restrâns citind. Mi-am tras încetişor un scaun, ca să ascult şi eu lectura care a continuat astfel: “... o siluetă feminină ca atâtea altele... De aproape, vezi că nu e tânără, dimpotrivă, că are figura foarte uzată, dar pe după ochelarii mari privirea vioaie te intrigă şi gura expresivă are acelaşi surâs ironic, tineresc, din trecut. Când stai de vorbă cu ea, urmele anilor se estompează şi parcă îi simţi freamătul aripilor îndreptate încă spre orizont şi cuceritoarea-i curiozitate de oameni, de animale, de flori, de tot ce e viaţă, miracol.

La o invizibilă brăţară poartă chei al căror clinchet îl poţi auzi: unele sunt pentru deschis stăvilare, altele, pentru porţile unor tainice grădini, unde ştie să se izoleze, să viseze sau să-şi scuture o lacrimă... Nimeni nu s-a avântat pe şuvoaiele năvalnice ale stăvilarului, nimeni n-a urmat-o până în inima grădinilor şi nici n-a poftit-o careva să vină pe domeniile lui deşi ea, poate, asta aştepta, deşi, poate, nici nu s-ar fi dus... era o fire ciudată , care îşi ţesea învelişul cu propriul ei fir – şi-n strâmta alcătuire cine să mai aibă loc? Alteori se refugia într-un medalion de demult şi, de sub sticla bombată, privea lumea de-afară. Gândea: “Vezi, nimeni nu mă cheamă, nu mă scoate nimeni de-aici”, dar înăuntru nu putea primi pe cineva, pentru că medalionul era impair, pe când alte medalioane sunt mai toate pair. Când i se ura acolo, ieşea să-şi caute de lucru: o ajuta fantezia şi tragerea ei de inimă, şi uneori ieşeau lucruri frumoase din mâinile ei. Câteodată scria scrisori, cu toate că ştia că scrisorile ei nu mai erau decât monologuri, din pricina depărtării. Sau deretica, pentru că ţinea la asta, sau telefona unor fiinţe cu nume neîntregi pe care le găsea la majuscule: ABC. DEFG. HIJKL. sau altcum, şi doar ca să întrebe câte ceva ce n-o interesa cu adevărat, sau să mulţumească pentru unele vagi intenţii de a i se lua de pe cap vreo treabă plicticoasă. (Se cuvenea să mulţumească pentru intenţiile bune, aşa o învăţase bunica). După vreun an, doi, când nici nu mai era nevoie, i se împlinea vreo rugăminte. (Aşa era legea lui ABC. DEFG. HIJKL. etc, etc.). Uneori împlinirea dura ceva mai mult: zece ani, douăzeci de ani, atunci, şi să fi vrut, n-ar mai fi ştiut ce dorise...

Ca să-şi amintească, ca să se ajute, îşi privea brăţara cu cheiţe, le număra, şi parcă erau tot mai puţine... Poate că le pierduse, sau i le furase cineva, deşi nu erau de aur adevărat, ci doar îi păruseră aşa în lumina scânteietoare a tinereţii, când mai credea în giuvaergii...

Pe urmă, s-a hotărât să plece departe, tot nu mai avea ce face aici, să plece dincolo de o apă-fără-cale-înapoi. Unii îi făceau semne prieteneşti, pe care ea nu le lua în seamă: “Adio”, le spunea, “Adio! Ştiu că nu m-aţi iubit, de ce să vă mai pară rău acum?” şi parcă se auzea un foşnet, ca şi cum cineva ar fi părăsit încăperea...”

***

Când mă simt cuprinsă de nelinişte, încercând să mă smulg din strânsoarea unor grele îndoieli, mă duc la muzeu şi mă las absorbită de priveliştea comorilor sale.

Cartierul unde se află muzeul e tot numai cer întins şi verdeaţă; cu toate acestea, de n-ar fi îndemnul lăuntric care mă îndreaptă într-acolo, poate că nici n-aş şti când înfloreşte teiul şi când s-a risipit parfumul lui...

Prin apropiere e cimitirul unde am lăsat-o pe bunica. Mă duc la ea şi, după ce am trecut de capelă, aproape alerg, atât sunt de nerăbdătoare să ajung la îngusta piatră sub care îşi doarme somnul veşnic. De zeci de ani încerc acelaşi sentiment de încredinţare că numai acolo cineva mă aşteaptă cu adevărat, şi parcă o văd zâmbindu-mi, şi parcă simt cum mă cuprind uşor braţele ei şi îi aud vocea, întrebându-mă dacă sunt prea ostenită de drum...

Sub lespedea pe care sunt săpaţi porumbei şi ghirlande de struguri odihnesc rămăşiţele celei care m-a iubit cel mai mult pe lume poate şi dincolo de ea, şi parcă aş vrea să văd prin desimea pietrei scheletul delicat, să-i vorbesc, să-l mângâi şi să-i cer necontenit iertare că am împovărat inima caldă şi trupul plăpând cu toate poverile lipsite de sens ale nefericirilor, ale neastâmpărului meu.

Cât timp a trăit bunica, sufletul meu a rămas, în esenţa lui, invulnerabil: elanurile mele, întărite de învoirea din ochii ei, nu se zdrobeau; lua asupra-şi greşelile mele, intuind că poate greşind voi izbuti, cumva, să fur soartei un strop de fericire.

Prin feeria acestor locuri am iubit ca o şcolăriţă sfioasă şi ca o femeie vrăjită, neînfrânată. M-am dăruit unei iubiri care a schimbat cursul întregii mele vieţi, dar din care nimic nu a rămas, nici măcar o privire prietenoasă; a fost ca în Shakespeare: fiecare ardea pentru cel ce ardea pentru altcineva... “Eu, pentru Phebe, şi eu, pentru Ganymede, şi eu pentru Rosalind...” Apoi s-au format cupluri care au dispărut în pădure, iar pădurea curând s-a rărit a toamnă, şi sub crengile ei desfrunzite, singur, doar unul a rămas, şi nu mai e nevoie să spun care...

Departe sunt acum toate acestea, dar e amăgire să crezi că o durere sau o bucurie pot fi uitate şi nu trag pentru totdeauna în cumpănă, stricând orice echilibru care ar mai vrea să se înfiripe. Doar gândul se mai desprinde, rătăcind pe albastrele căi ale văzduhului; faptele rămân stâlcite, deformate de un fel de invizibilă paralizie.

Clipele furate aparentei fericiri din căminul meu n-au fost furate pe nedrept şi n-au fost greşeli hoinărelile copilăreşti, nestăpânitele elanuri care contopeau amanţii într-o singură fiinţă, orgoliul de a fi împreună sau emoţia de a ne aştepta unul pe altul, de a ne întâlni, de a ne atinge mâinile, de a ne cufunda privirile unul în ochii celuilalt, amăgiri. Sau planurile de viitor, în care nu mai ştiu dacă şi credeam, sau jurămintele în faţa copacilor de pe alei, pe arşiţă sau sub cerul brăzdat de fulgere, împresuraţi de zăpezi care ne-ntroieneau şi pe care nu le simţeam, cuprinşi cum eram de miracolul întâlnirii noastre pe pământ, însetaţi de a şti totul unul despre altul, geloşi de trecutul nostru pierdut în lumi unde simţeam că ne vom mai fi întâlnit odată, căci altfel cum ne-am fi putut îndrepta atât de sigur unul către altul ca într-o predestinată, certă regăsire?!

O năvală de bucurie care s-a împrăştiat fără urmă, stigmatizând cerul, care nu s-a mai limpezit niciodată. N-am cutezat, şi era mult prea greu să duc mai departe o asemenea desfăşurare de vis, s-o prefac în ceva ordonat, trainic. M-au cuprins ireversibilele îndoieli ale copilului vitregit, ţinut prea multă vreme deoparte ca să mai poată crede că pentru el ard stelele şi ploile înviorează pământul...

Când nu de doar goană frenetică, cugetul e năpădit de buruiana gândurilor fără răspuns şi se roteşte în jurul axei sale până se rupe arcul.

În ţesătură sunt şi flori, sunt păsări şi animale; printre ele rătăcim, purtând în mână un văl uşor de şters lacrimile sau de făcut aripă de corabie, care să ne poarte acolo unde – cine ştie? – ne-am întâlni visele, dacă nu, le căutăm în vreo carte.

Înaintăm sigur spre o ţintă înspăimântătoare, iar din fuga zilelor nu ne mai rămâne timp de îndreptat ceva. Nici n-am şti cum.

Unii nu mai închipuie decât întunericul care nici nu se va destrăma niciodată, iar alţii sunt înmormântaţi de mai multe ori într-o singură viaţă.

1.

http://www.youtube.com/watch?v=y_5_lzags3I

2.