Octavian Soviany despre volumul meu

foto: Tim Walker pentru W Magazine, Decembrie 2013

Cartea de debut a Ligiei Pârvulescu, „Fluvii de asfalt” (Casa de Editură Max Blecher, 2014) rămâne unul dintre debuturile mai mult decât remarcabile din ultima vreme. În opinia lui Radu Vancu, lirica autoarei se situează în descendența poeziei cultivate cu un deceniu în urmă de „fetele rele” ale grupului 2000 (Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu): ca și acestea, Ligia Pârvulescu „scrie despre carne, vertebre, vagin, orgasm și celelalte condiționări biologice, feminine sau nu. Spre deosebire de ele însă, ea are straniul curaj de a fi sentimentală”. Afirmația este parțial îndreptățită; există însă încă un element esențial prin care poemele din „Fluvii de asfalt” se diferențiază în raport cu producțiile poetice ale autoarelor menționate: în timp ce poezia acestora este truculentă și histrionică, iar crizele hormonale devin pretextul unor „puneri în scenă” ostentative, Ligia Pârvulescu este lipsită de orice gust al spectacularului, iar gesturile actoricești și recuzitele care iau privirea sunt și ele absente. Transformarea existenței într-un spectacol are, așa cum bine se știe, efecte cathartice, e compensația, în plan estetic, a unei crize existențiale. În schimb, în poemele Ligiei, tragicul este unul lipsit de catharsis, suferința rămâne surdă, mocnită, având poate, de aceea, o încărcătură mai mare de autenticitate. Și e o suferință care parcă nu se poate rosti niciodată pe de-a întregul, poeta rămâne mereu pe jumătate claustrată în sine, vorbește parcă mereu cu o jumătate de gură, articulând parcă de fiecare dată cu dificultate fiecare cuvânt. Există, de altfel, în versurile sale, o prezență obsesivă a spațiilor închise, fisurate, pe ici pe colo, ca în anumite tablouri suprarealiste, de „găuri negre” care fac perceptibilă partea înspăimântătoare a existenței: „simțeam orașul/ se apropia mârâind/ imens ca sub microscop/ pe străzi gândurile adormiților/ în mijloc de intersecții fragmente de/ realitate ei le numeau vise – / de aproape/ erau găuri negre în care/ dispăreau toate sensurile” („despicăm aerul nopții”). Aceste spații închise sunt locuri de refugiu provizorii, oferind o protecție mereu îndoielnică unui suflet anxios și claustrofil, un soi de „femeie în carapace” ce nu se simte în largul său decât în mijlocul propriilor sale fantasme și resimte acut că „infernul sunt ceilalți”: „nu plec/ mă simt în siguranță în camera asta/ oamenii albi mă traversează cu toate/ farurile aprinse/ din gură cuvintele ies fuioare de ceață/ mă risipesc mă adun/ fumegare de arderi interne// orașul sparge ferestrele năvălește/ o apă saturată de fierîntâmplări/ sirena salvării cântă ademenește moartea în trup” („despicăm aerul nopții”). Realitatea lumii exterioare este de altfel pusă la îndoială în permanență, ea poate fi percepută doar difuz, fragmentar, ca un mozaic de senzații căruia e inutil să i se caute sensul, și, din spatele acestuia, rânjește mereu spectrul terific al morții: „în lumea asta nu poți să prinzi decât/ întâmplări trunchiate/ uiți motive neputințe/ furii/ anunțul tău de căutare a gesturilor pierdute/ din tot ce ucidem/ doar orele/ zboară prin noi/ praful tornadelor// trupul pe care îl credeam al nostru/ s-a rătăcit de la început/ într-un uter imens și/ ce rost are să/ căutăm sensul prin/ mulțimi de cărnuri// vino/ cimitirele sunt locuri aglomerate/ aici se dau cele mai reușite petreceri” („din tot ce ucidem”). Aici spațiul are tendința de a se contracta, devine un soi de cămașă de forță, sugrumă, asfixiază: „dimineți/ vagi exfoliate de sensuri/ mâini ruginite/ priviri leșioase/ patul se strânge în jurul meu – / pumn de copil nemilos// spațiile s-au închis/ fermoarele și-au strâns ecartamentul în piele” („apă”). În această lume, rece și ostilă prin excelență, gesturile de apropiere sau de tandrețe sunt imposibile, erosul e perceput retrospectiv de mecanismele blocate ale unei memorii în suferință, afectele se glacifică: „dragul meu/ ești al nimănui de fapt/ nici nu mai știu cum te cheamă/ literele se amestecă/ de fiecare dată iese numele altui bărbat/ ca la o extragere loto la care iar nu câștig// am făcut/ o talie subțire de la mersul furișat printre lucruri/ sunt o femeie frumoasă insensibilă/ mai nimic nou/ o mai știi pe maică-mea/ ea te iubește încă/ probabil pentru că nu te-a cunoscut” („amin”). Alteori, ceremonialul erotic se convertește într-un supliciu, mângâierile devin descărcări de agresivitate: „sunt cel mai ager vânat, animalul sensibil./ bărbatul îmi netezește coama plină de sânge./ pe mâinile lui curge mirosul de femelă/ tandrețea ca fierul topit./ îmi prinde gâtul în palme./ strânge.// urcăm drumul drept, târâm după noi hălcile./ bărbatul îmi netezește coama. sunt femeia neîndulcită, dinți strepeziți/ talia înfășurată în jurul lui ca un bici pe armăsarul cabrat” („animal dresat”). O ciudată lipsă de apetit vital paralizează instinctele, o neputință organică a personajului liric de a se adapta la formele gregare de existență, transformă viața într-un spectacol cenușiu, contemplat cu indiferență și placiditate, generează „chemări de dispariție” bacoviene: „când aveam vreo douăzeci de ani/ m-am dus la un doctor să-mi dea scutire de viață/ mă plictisisem îngrozitor/ ăia la care lucram voiau să le duc o nenorocită/ de hârtie cu o scuză banală/ până-mi revin, ziceau/ eu le zâmbeam și-mi spuneam/ fuck, voi ar trebui să vă reveniți cretinilor// doctorul ăla era un ciudat mi-a pupat mâna/ mi-a zis ligia ești o femeie deșteaptă deci tristă/ o să rămâi singură/ bărbații preferă femeile de apartament care/ umblă temătoare prin oraș în grămezi liniștite/ de tine se vor îndrăgosti/ apoi se vor însura cu altele/ care tac și nu știu să ascută cuțite” („scutire de viață”). Nu lipsesc gesturile de frondă, onorabilitatea e privită cu suspiciune, iar poeta se simte solidară mai curând cu ratații sociali și cu ființele marginale: „a venit iarna/ curvele de pe mătăsari poartă cizme/ se pălmuiesc peste fund/ îmi invidiază mașina/ ele nu știu/ că-n spatele farurilor/ e doar o altă femeie/ cu priviri scurse/ tutun și/ rimel obosit/ într-o noapte/ o să cobor/ să le dau lor toți banii/ pentru un sărut tandru/ pe gâtul sleit/ o să-mi destup gura/ ca pe-un dop de șampanie/ și cu limba înfundată în gâtlejul lor larg/ o să ling/ până la capăt” („anestezie”). Singurătatea, invocată frecvent în versurile Ligiei Pârvulescu, are ceva din puterea unui destin, însingurează și singularizează, exercită asupra personajului liric o fascinație aproape amoroasă, declanșează trăirile narcisiace sau autoerotice: „dar realitatea nu-i o femeie oarecare realitatea ți-o trage/ întinde balele filmul rulează din nou/ blockbusterul tuturor timpurilor/ personajul principal nu poți fi decât tu/ când spui în șoaptă băga-mi-aș/ faci dragoste cu tine cu tot restul lumii/ ce altceva poate să însemne iubește-ți aproapele” („starea de tatuaj”). Și pentru că – așa cum singură mărturisește poeta – „fericirea nu vine în mâinile unui bărbat” – se pare că această „femeie în carapace”, tristă și vulnerabilă, nu se poate îndrăgosti cu adevărat decât de propria ei singurătate. Sau poate doar de ea însăși.

/ Octavian Soviany despre „Fluvii de asfalt” (Casa de Editură Max Blecher, 2014) în „Euphorion”, nr. 4 / 2015.