leiimieii

Să fie, oare, acestea, ultimele mele rânduri scrise, ultimele
mărturii despre tot ceea ce este mai adevărat cu putinţă?
poezia mea s-a împărţit în atâtea etape,
câte organe are trupul,
sau câte instincte rămân la temelia vieţii.
după fiecare etapă consumată
am crezut că vine sfârşitul lumii,
eram epuizată precum un animal
înspre seară, când îşi caută loc de odihnă cu o patimă rece.
şi mereu apăreai tu, nepăsător şi nebun,
erai îndrăgostit,
iar eu îţi tăiam pe dinăuntrul trupului meu
ochii şi gura până când
ţâşnea sânge în gura şi în gâtul meu.
tot sângele tău se scurgea
în stomacul meu şi toată mizeria noastră
devenea, într-un târziu
neagră.
ce ştii tu? cum stau acum şi scriu,
bolnavă de iubire, bolnavă din
cauza vârstei înaintate,
singură în faţa toamnei, a iernii, a primăverii
şi a verii care vor veni,
în faţa frunzelor ruginite care se adâncesc
în pământ în vârtejuri din ce în ce
mai perfecte, cum refuz să te
mai ating.
niciodată nu mă voi mai întoarce spre tine
decât cu ochii minţii.
între noi moartea se ridică din ce în ce
mai înaltă, apare pajiştea
cu iarbă de mătase pe care aleargă,
într-o ordine prestabilită, lupii
cu mieii, poeţii cu îngerii,
femeile cu bărbaţii, muzica cu scrâşnetul
sfârşitului lumii, eu şi cu tine...

/ Angela Marinescu