Solitudes
omul nesfârșit spune că nu are rost. că el știe mai bine. îmi dă ocol, șoptește încontinuu, își numără cuvintele și o ia de la capăt. nici asta nu are rost, îmi spune. pentru că atunci când omul se termină, începe altceva. nu știe ce, încă n-a ajuns acolo - au plecat doar câteva părți. o procrastinare molatecă îl ține legat între, iar el se leagănă de funie și-și numără șoaptele. mi le numără și mie, pentru că și le împarte în două și-mi pune între oase sensuri pe care nu le cunosc. sunt oglinda pe care o sparge de fiecare dată – nu se recunoaște. sângerează până a doua zi. adunăm cioburile, cioturile, vorbim în limbajul lui despicat despre aici și acolo, de colo-colo. de la o vorbă la alta, tot mai puțin degradabili.
Comentarii