aştept momentul acela al zilei
când pot recunoaşte c-am eşuat atât de fantastic
că am o insulă-nsorită în fiecare perete şi-o pătură groasă
de-aruncat peste tot ce urmează

nu ştiu să iubesc, dar aş vrea să cresc o mulţime de prunci, într-o zi
li se vor clătina dinţişorii, îi voi lega cu aţă subţire de clanţă
apoi mă voi roti în jurul uşii şi asta voi şti, aşa cum ştiu să-mi uit lucrurile
aşa cum port acelaşi tricou rupt dimineaţa sau poate e doar o iluzie a iernii
şi merg foarte uşor prin mulţimea de lebede

e-un amănunt din care ştiu că voi cădea secerată
aş fi putut purta la gât o piatră, îmi puteam face mănuşă de şoim
aş fi putut primi în atâtea feluri, m-aş fi putut poza
între coaste de lup, desfăcându-le

îmi place iluzia asta, jocul puţin mişcat din mine
când încep să se rostogolească întrebări şi niciodată regrete
când mă legăn în scaun şi simt cum se zgârie şi florile din vază
doar fiindcă sunt prea aproape

(cristina sirion - "amănunt, îndepărtarea"
foto: "lady on chair" by lyncestinus on deviantart)