În concepţia ego-ului, iubirea se bazează pe consens. Ego-ul nu poate concepe ca iubirea să fie prezentă, atunci când doi oameni au păreri diferite. Însă, atâta timp cât nu eşti liber să fii sau să nu fii de acord cu aproapele tău într-o situaţie dată, nu poţi să-l iubeşti. De exemplu, vei fi de acord cu aproapele tău atunci când el insistă că e victima unor acţiuni întreprinse de altcineva împotriva lui? Bineînţeles că nu. Chiar dacă el te imploră să-l sprijini în autoamăgirea sa, îi vei spune: „Îmi pare rău, frate. Eu nu văd lucrurile aşa.”

Pe de altă parte, dacă un alt semen al tău se simte chemat să ia o poziţie controversată şi îţi cere sprijinul, îl vei refuza? Poate că a-i oferi sprijin înseamnă că şi tu va trebui să-ţi asumi un risc, dar nu-i vei refuza binecuvântarea doar pentru că decizia lui nu e agreată de toţi. Mai trebuie oare să-ţi amintesc faptul că a te dedica adevărului nu este un lucru agreat de toată lumea? Fiindcă asta înseamnă de multe ori a spune "Da", atunci când alţii ar spune "Nu", sau a spune "Nu", atunci când alţii ar spune "Da".

Mulţi dintre voi nu-şi pot imagina că a spune „Nu” poate fi un gest de iubire, deşi e foarte uşor să spui „Nu” cu multă dragoste. Dacă copilul tău pune mâna pe plita încinsă, spui „Nu”, iute şi ferm. Nu vrei ca el să-şi facă rău. Iar apoi îl iei în braţe şi îi spui din nou că îl iubeşti.

De câte ori nu vine la tine aproapele tău, ţinându-şi mâna pe plita încinsă? Nu poţi să susţii un comportament despre care ştii că poate fi dăunător unei persoane. Şi nu vrei ca prietenii tăi să susţină un astfel de comportament când e vorba despre tine. Un prieten e cineva care e liber să fie de acord sau să nu fie de acord. Un prieten îţi va vorbi conform cu adevărul. S-ar putea ca el să perceapă situaţia corect sau incorect, dar lui nu-i este frică să-ţi spună ce gândeşte. Un prieten spune adevărul şi apoi îţi aminteşte că eşti liber să faci propria ta alegere. Aceasta este iubire în acţiune. Un prieten te iubeşte în mod egal şi când îţi spune „da” şi când îţi spune „nu”. El nu se reţine de la a-ţi da sfaturi şi nici nu încearcă să-şi impună propria părere.

Un prieten doreşte să fie de ajutor. El te tratează cu respect şi demnitate şi îţi spune adevărul. Nu poţi fi prieten dacă nu eşti dispus să spui adevărul. Asta nu înseamnă că ai dreptate. A avea dreptate şi a fi onest nu sunt în mod necesar unul şi acelaşi lucru. Când eşti onest, dai maximum din ce poţi da în starea de conştienţă în care te afli. Asta e tot ce se poate aştepta de la tine. Că sfatul tău este bun sau rău este irelevant.

O persoană smerită ştie unde să se oprească. Ea nu încearcă niciodată să uzurpe dreptul şi responsabilitatea altuia de a-şi lua propriile hotărâri. Întrucât cauţi mereu să fii în consens, ai rareori experienţa iubirii fără condiţii. Consensul este suprema condiţie şi, prin urmare, suprema codependenţă sau complicitate. El spune: „Dacă ego-ul tău şi ego-ul meu sunt de acord, eu te voi sprijini.” Când două ego-uri sunt în consens ar trebui să fii prudent, căci este în natura ego-ului să separe, să divizeze, să se afle în conflict cu alte ego-uri. Aşa că, atunci când două ego-uri sunt în consens, poţi fi sigur că ele se solidarizează pentru a se opune altui ego. Acesta nu este un consens autentic, ci o alianţă temporară. De îndată ce duşmanul comun este învins, alianţa încetează să mai servească unui scop şi fiecare ego se întoarce la propriul său program.

Căutarea iubirii în cadrul consensului nu este o mutare foarte înţeleaptă. Ea îţi va aduce, inevitabil, o dezamăgire. Ai face mai bine să cauţi iubirea în disensiune. „Iubeşte pe duşmanul tău.” De ce? Mai întâi, ţi-e uşor să-ţi iubeşti prietenul. De cele mai multe ori prietenul este de acord cu tine şi te sprijină. Prin urmare, nu este greu să-l iubeşti. Dar duşmanul nu e de acord cu tine. El crede că nu ai dreptate, că greşeşti. El îţi vede slăbiciunile şi va face tot ce-i stă în putinţă ca să le exploateze. Dacă ai un punct slab, poţi fi sigur că el îl vede. Pe scurt, duşmanul tău nu e dispus să-ţi ofere circumstanţe atenuante. Prin urmare, el este cel mai bun învăţător al tău. Duşmanul îţi reflectă, ca o oglindă, tot ce nu-ţi place la tine însuţi. Îţi arată exact unde se află fricile şi nesiguranţele tale. Dacă asculţi ceea ce îţi spune duşmanul tău, vei şti exact unde trebuie să faci corecţia în tine însuţi. Numai cine ţi se opune în felul acesta poate fi un învăţător atât de eficient.

De ce spun „iubeşte-l” pe duşmanul tău? Îţi spun asta pentru că, dacă nu îl iubeşti, nu vei aprecia darul pe care el ţi-l aduce. Nimeni nu poate trece prin viaţă fără aliaţi şi fără adversari, deopotrivă. Un bun aliat este dispus să ţi se opună. Iar un bun adversar este cel mai bun aliat. Învăţând să-ţi iubeşti duşmanul, îţi demonstrezi bunăvoinţa de a te uita la toate locurile întunecate din mintea ta. Duşmanul tău este, pur si simplu, o oglindă în care te uiţi pâna când - încet, încet - chipul supărat pe care îl zăreşti îţi zâmbeşte.

Ca să te împaci cu duşmanii tăi, trebuie să înveţi să vezi atât prin ochii lor, cât şi prin propriii tăi ochi. Atunci vei dezvolta compasiunea şi vei trece dincolo de conflict. Reţine, nu trebuie să fii de acord cu duşmanii tăi, ca să te împaci cu ei. Dar trebuie să înveţi să-i iubeşti. Pacea nu vine prin consensul ego-urilor, pentru că ego-urilor le este imposibil să fie în consens. PACEA VINE CÂND IUBIREA ŞI RESPECTUL RECIPROC SUNT PREZENTE. Când iubirea este prezentă, duşmanul devine un prieten căruia nu îi este frică să fie în disensiune cu tine. Nu îl goneşti din inima ta, doar pentru că vede lucrurile diferit de tine, ci asculţi cu atenţie ce are de spus. Când îţi asculţi dusmanul la fel cum ţi-ai asculta prietenul, nu ego-ul tău e cel care ascultă. Spiritul dinăuntrul tău ascultă Spiritul dinăuntrul său.

Cauza oricărui conflict uman este una simplă: fiecare parte o dezumanizează pe cealaltă. Fiecare o vede pe cealaltă mai puţin vrednică şi mai puţin valoroasă. Atâta vreme cât fiecare dintre părţi o percepe pe cealaltă în felul acesta, chiar şi cele mai simple detalii nu pot fi negociate. DAR DACĂ FIECARE PARTE O SĂ SE MANIFESTE FAŢĂ DE CEALALTĂ CU O ATITUDINE PLINĂ DE RESPECT SI ACCEPTARE, CHIAR ŞI DETALIILE DIFICILE VOR FI REZOLVATE.

Este nevoie de curaj pentru a nu fi în consens. E nevoie de înţelepciune şi prudenţă pentru a menţine un climat de egalitate.

Compasiunea te provoacă să iubeşti şi să accepţi toate fiinţele ca pe egalii tăi. Ea nu face excepţii, întrucât ştie că a condamna o persoană înseamnă a le condamna pe toate.

Când eşti pornit să judeci pe altcineva, priveşte înăuntru şi întreabă-te: „M-aş judeca eu în felul acesta?” Căci fiecare judecată împotriva aproapelui tău este, de asemenea, o judecată împotriva ta însuţi.

Prietene, nu vei găsi iubire, dacă vei căuta consensul. Iubirea se află mult mai adânc decât atât. Pe măsură ce înveţi să-l iubeşti pe cel care ţi se opune, vei găsi sursa ce transcende judecata şi frica. În această sursă suntem cu toţii uniţi ca egali, liberi să gândim şi să acţionăm în concordanţă cu ceea ce ne călăuzeşte. Te sprijin în libertatea ta de a alege, chiar dacă faci o alegere diferită de cea pe care aş face-o eu. Fiindcă am încredere în tine şi ştiu că nu poţi face niciodată o greşeală care să rupă legatura dintre tine şi iubirea lui Dumnezeu.

(paul ferrini)