[...]

- să suferim ca și cum l-am ierta pe dumnezeu, am adăugat și mîinile mele s-au petrecut

pe după mijlocul ei lipind-o de mine ca pe-un castan înflorit care-mi crește din piept,

și-n clipa aceea mii de orchestre ne cîntau pulsul.

- n-o să mai fie niciodată la fel, spunea

-știu, răspundeam eu, știu

pentru că știam că în noi se cuibăriseră două morți, nu una, și muream unul

de moartea celuilalt.

- ai să uiți seara asta, șoptea și vorbele ei se răsuceau în mine ca niște parîme

fantastice care trag după sine o ancoră ce mi se înfige în spate.

- am să uit și laptele din care-am crescut numai buzele să-ți ating, am răspuns

și mi-am pierdut ecoul vocii prin bolta ei palatină.

o vreme a fost plămînul prin care am respirat. a fost degetul în vîrful căruia am crescut

sub forma unei atingeri care te face să-ți simți sub piele lumea sfîșiată de groază

și durere. a fost binefăcătorul pămînt cu care faci dragoste, mai întîi tu

deasupra, apoi el.

și cînd toate astea s-au risipit de parcă n-ar fi fost, din sînii ei șerpi de toate culorile

mi-au răscolit prin torace și m-au golit ca pe-o chiuvetă în care s-au adunat chipuri

pînă s-au întărit.

- n-o să mai fie niciodată cum a fost, șoptea ea

- știu, știam eu și din șolduri urca în mine o frică de mari dimensiuni, ca un bunker de

beton turnat dintr-o dată în mine.

- o să uităm seara asta, a mai zis iar cuvintele astea au zburat din cerul meu în cerul ei

apoi prin toate cerurile din lume.

cînd m-am trezit eram doar o ploaie care cădea pe asfalt, rece și monotonă

ca o stație goală de autobuz, la ore tîrzii.

- o să uit am zis, dar vorbele n-au ieșit din mine, s-au rotit și rotit pînă am amețit

și m-am prăbușit.

cu o țigară udă în mînă mi-am purtat trupul printre clădiri așa cum ai duce o umbră

să întîlnească întunericul. doar undeva, în mine, mai pîlpîia ceva și acolo era viața

ei, de care aveam grijă să nu se stingă. știam că n-o să uit niciodată

știam că oricît de mult aș vrea să renunț, în focul acela urma să-mi ard hainele și bocancii

cînd voi ajunge la capăt.

undeva prin aer, încă se auzea muzica aceea în care sfinții se decojeau pe pereți și

vorbele ei treceau prin mine ca o mie de fierăstraie.

- ai să uiți noaptea aceea, zicea

- am să uit, răspundeam, am să uit...

("walpurgisnacht" - leonard ancuţa
foto "ligia" by valentin pleş)