Bineînțeles că vom pleca în munți

Când societatea își va plăti datoriile

Față de noi

Cu nervii mei ca niște fire de curent neizolate

Cu viitorul tău de mamă model

Vom uita că ziua ne soarbe nepăsătoare celulele

Pe terasele cofetăriilor

Vom uita că toamna a fost lungă

Și că de fapt asta nu înseamnă nimic

Vom uita îngerii moi din pântecele liceenelor

Vom uita privirea fără bilet

Vom schimba în sfârșit

Aerul acesta buhăit și virgin

Vom fi doi tineri ai zilelor noastre

În vizită la munte vom face să adoarmă frigul

În porii păturilor groase din cabane vom spune

Că iată Soarele răsare frumos

Între vânturile albe ale înălțimilor vom trăi

Ca într-o ilustrată vom trăi îți promit

Buna mea mic-burgheză cu ochi obosiți

Buna mea mic-burgheză astenizată

Buna mea mic-burgheză martiră

A stelelor de săpun a jocurilor hulpave

De-a poezelele buna mea draga mea mic-burgheză

Vom pleca îți promit când societatea

Își va plăti datoriile față de noi

/ Alexandru Mușina

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângăi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură

/ Virgil Mazilescu, din Va fi liniște va fi seară (1979)