Trăirile psihopatului

"În ciuda notorietății pe care au căpătat-o o dată cu filmul Psycho, al lui Alfred Hitchcock, psihopații nu sunt niște persoane incomode, retrase și bizare. Dimpotrivă, mai mereu par fermecători, deschiși și normali. De altfel, acesta este principalul lor atu pentru a seduce, “masca sănătății”. Experți în psihopatie cum ar fi Hervey Cleckley (“The Mask of Sanity”), Robert Hare (“Without Conscience”) sau Martha Stout (“The Sociopath Next Door”) oferă, în esență, aceeași listă a trăsăturilor de personalitate care descriu un psihopat. Sunt indivizi capabili să exercite asupra celorlalți o formă superficială de seducție, sunt credibili și par inteligenți. Se folosesc de această mască pentru a-i atrage pe ceilalți și pentru a-i controla. Comparat cu alte tipuri de stări patologice, psihopații nu au deliruri și nici nu arată manifest alte semne ale gândirii iraționale. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea celor care intră în contact cu ei îi consideră pentru o vreme “perfect sănătoși”. Chiar și atunci când comit crime, psihopații știu exact ce fac. Au discernământ, înțeleg perfect ceea ce societatea consideră a fi bun sau rău. Se întâmplă doar să facă anumite excepții în ceea ce privește comportamentul lor anormal, care, potrivit propriilor evaluări, se plasează undeva în afara oricăror norme, deasupra regulilor stabilite de stat și în general în afara oricărui tip de reguli ale umanității.

Deși câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoție, o fac doar cu scopul de a câștiga simpatia. Altminteri, rămân imperturbabili în situații de criză, inclusiv în cazul unui divorț sau al unei despărțiri de o persoană importantă (deși nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru ei), nu simt prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă sunt descoperiți că au comis o crimă și nici când sunt pedepsiți pentru activitățile lor ilegale.

Motto-ul unui psihopat este “marele vis al oamenilor buni sunt oamenii răi”. Psihopații pur și simplu nu pot înțelege ideea de conștiință și nici nu au sentimente pentru ceilalți. Un psihopat consideră toate aceste lucruri doar o formă de slăbiciune. Nu înțeleg că marele lor vis reprezintă coșmarul oamenilor normali. Astfel de indivizi sunt foarte impulsivi și pot sări calul fără prea multe provocări (sau cu provocări foarte mici), dar oricum nimic nu-i destabilizează pentru o perioadă prea lungă. Potrivit aceleiași “rețete”, își pot îndeplini obligațiile doar pentru o perioadă scurtă, atât cât să câștige încrederea. Nu te poți baza pe ei pe termen lung. Nu contează ce promisiuni fac și cât de implicați se declară pentru a le îndeplini, vor ajunge întotdeauna să-i dezamăgească pe ceilalți. De fapt acesta este principalul scop al unui psihopat, dorește să-i rănească și să-i dezamăgească pe cei care au încredere în el.

Psihopații își stabilesc scopuri pe termen scurt. Mintea lor funcționează ca un fel de GPS care stabilește mereu noi destinații. Oricare ar fi direcția, ei se vor schimba imediat ce li se pare că ceva sau cineva reprezintă, într-un anumit moment, o oportunitate, un drum mai interesant de urmat. Și asta nu se întâmplă doar pentru că psihopații sunt superficiali din punct de vedere emoțional, dar și pentru că sunt invidioși, lacomi și dornici de putere. Își doresc tot ceea ce au alții, orice ar considera ei dezirabil. Vor să aibă relații de succes fără a oferi dragoste. Pentru a-și consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi “falsa lună de miere” – sau așa numită perioadă de ispitire, de seducție – își pun la pământ partenerii (și pe toți ceilalți) și le cultivă slăbiciunile. Pentru a putea duce la capăt această îndeletnicire fără a munci prea mult, psihopatul îi seduce, îi intimidează și îi manipulează pe cei din jur. În general vorbind, psihopații nu se pot opri la nimic și la nimeni, pentru că au nevoie constantă să-și schimbe interesul. Mai devreme sau mai târziu oricum vor simți instatisfacție, se vor plictisi de tot ce au în viață și își vor dori ceva în plus sau ceva diferit. Psihopații sunt impredictibili chiar și în impredictibilitatea lor. Nimeni nu poate spune dinainte când vor începe să saboteze viața altora, ba chiar și pe a lor, pentru aceste scopuri. 

Ca urmare a superficialității lor emoționale și a incapacității de a se lega de ceilalți, psihopații se plictisesc rapid. Golul lor psihologic îi impinge către o eternă căutare, vor mereu alți oameni pe care să-i poată folosi, caută alte provocări sexuale, alte drumuri în afaceri și noi modalități de a încălca regulile sociale.

Psihopații au o judecată precară și nu reușesc să învețe din experiențe. Epicurienii defineau plăcerea drept absența suferinței. În aceste standarde, putem spune că psihopatul este un epicurean. Caută plăceri pozitive: intensități, emoții și senzații de mare euforie. De regulă nu au grija suferinței și, în general vorbind, a niciuneia dintre consecințele faptelor lor. Își sabotează propriul viitor și-i rănesc pe ceilalți în explozii instantanee de furie sau pur și simplu de dragul unui moment de amuzament, fie el cât de scurt. Majoritatea problemelor lor provin din narcisismul lor fundamental, din ceea ce Cleckley a numit “egocentrismul lor patologic și incapacitatea de a iubi”. Pentru psihopați, oamenii sunt simple obiecte ale căror nevoi și chiar vieți n-au absolut nicio importanță, cu excepția perioadei în care pot fi folosiți. După folosire, îi aruncă.

Psihopații nu simt nimic, nu experimentează nici măcar bucuria sau fericirea foarte profund. Afișează ceea ce Cleckley a numit “o sărăcie generală în toate reacțiile afective majore”. Hare spune că psihopații experimentează mai degrabă “proto-emoții” și mai puțin seria sentimentelor și a emoțiilor umane. Pot simți plăcere pe moment, pot simți voioșie sau încântare atunci când reușesc să-și atingă scopurile. Prin contrast, simt frustrare temporară sau furie atunci când dorințele lor sunt încălcate. Nu pot experimenta, însă, emoții adânci, cum ar fi dragostea pentru celălalt, empatia. Principala lor emoție este disprețul și sfidarea ființelor umane, emoție pe care o maschează cel mai adesea sub masca unei pojghițe de sociabilitate și șarm. Atunci când întâlnește oameni noi, psihopatul efectuează o analiză intuitivă în termeni de costuri/beneficii pentru a-i clasifica în categoria țintelor, a complicilor sau a obstacolelor în ceea ce și-a propus într-un anumit moment. Țintele sunt folosite pe post de complici, după care sunt înlăturate, în momentul în care utilitatea lor expiră.

De vreme ce psihopații ajung în cele din urmă să-i alieneze pe toți cei din jurul lor – prin comportamentul lor dur și lipsit de scrupule -, continuă să găsească plauzibilă masca sănătății lor doar acele persoane care nu au ajuns să-i cunoască prea bine, cei care suferă de tulburări similare de personalitate sau cei care au făcut investiții emoționale nesănătoase în individul psihopat. Cei care refuză să vadă adevărul cu privire la psihopat și la prezența lui în viețile lor devin adesea alibiuri ale acestuia, lipiți de el în ciuda oricăror evidențe raționale ale tulburării lui psihologice și ale acțiunilor lui discutabile.

Ca urmare a superficialității, psihopatul suferă de ceea ce psihologii numesc “pierderea specifică a semnificației”. Nu numai că nu sunt capabili să înțeleagă – la un nivel emoțional profund – cum funcționează ceilalți, dar nu-și înțeleg nici măcar comportamentul propriu sau motivațiile. Știu în mod intuitiv cum să-i dezamăgească și să-i manipuleze pe ceilalți. Dar n-ar putea să spună de ce le vine să facă asta. Pentru că nu găsesc că ar fi ceva în neregulă cu ei și cu acțiunile lor, au eșecuri și la o eventuală terapie.

Pentru a-și îmbunătăți comportamentul, un individ trebuie să-și înțeleagă defectele și să aibă dorința de mai bine, de dragul celor pe care-i iubește. Psihopații nu au asemenea motivații. Trăiesc exclusiv pentru plăcerea proprie. Pentru a găsi anumite forme de divertisment, se angajează în ceea ce Cleckley numește “comportament fantastic și nepotrivit”. Situația devine încă și mai dificilă dacă se adaugă diverse tipuri de dependență – de sex, de droguri sau de alcool – alegere, de altfel, destul de obișnuită la ei, în special ca urmare a lipsei lor de control asupra impulsurilor și din cauza nevoii lor constante de excitanți. Psihopații prosperă în depravare și transgresie. După ce se comportă relativ normal o perioadă de timp, pot deveni brusc  furtunoși și nedisciplinați. Cleckley subliniază și faptul că psihopații au rareori gânduri de suicid. Așa cum pot rareori să experienteze o formă adâncă de fericire (care pentru cei mai mulți decurge dintr-o viață ordonată și din iubirea pentru familie și prieteni), psihopații nu sunt capabili să experienteze nici formele adânci de nefericire care i-ar putea împinge către gânduri suicidare.

Atât Cleckley, cât și Hare observă că pentru psihopați “viața sexuală este impersonală, trivială și slab integrată”. Psihopații pot simți câteodată atașament intens, fără a avea, însă, legături emoționale. Unii au infatuări obsesive care-i determină să rămână legați de ținta lor pentru perioade de timp extinse. Oricum, acest tip de comportament nu este provocat de vreun sentiment real de dragoste și nici măcar de îndrăgostire. Mai degrabă provine dintr-un sentiment de proprietate. Psihopații cred că este dreptul lor de a fi proprietarii femeii pe care o doresc pentru moment și li se pare la fel de normal să o înlăture imediat ce n-o mai vor. În general vorbind, pentru psihopați relațiile sexuale funcționează ca o formă de detensionare și ca o modalitate de a exercita control asupra celorlalți. Sexualitatea nu este un mod de a te conecta.

Nu în cele din urmă, psihopații sunt renumiți pentru că “eșuează să urmeze un plan de viață”. Un psihopat poate fi foarte ambițios. Dar sunt puțini cei care ajung puternici sau faimoși, eșec pus în special pe seama lipsei lor de răbdare și seriozitate în a urma scopuri pe termen lung, care cer dedicare sau muncă serioasă. De fapt, ei se mută de la o diversiune temporară (și cel mai adesea distructivă) la alta, în căutarea acelui ceva care să le atenueze sentimentul foarte intens de plictiseală.

Dacă ai întâlnit vreodată un astfel de bărbat, cel mai bun sfat pe care îl dau psihologii este simplu: nu te strădui să-l salvezi pe el. Salvează-te tu!

***

  Până acum v-am propus să vă imaginaţi o persoană căreia îi lipseşte empatia faţă de ceilalţi precum şi capacitatea de a avea trăiri profunde. V-am propus să vă imaginaţi o persoană chinuită de nelinişte şi plictiseală care-şi găseşte satisfacţia doar înşelând, manipulând şi controlându-i pe alţii. O persoană care poate mima respectul sau politeţea, dar care îi tratează pe ceilalţi cu un dispreţ profund, ca pe nişte obiecte bune doar de folosit temporar pentru plăcerea şi satisfacţia proprie. O persoană afectată iremediabil de egoism în forma cea mai pură.

Însă nici măcar acest exerciţiu imaginar nu vă poate oferi tabloul complet al sărăciei emoţionale a psihopatului. Poate descrie ceea ce psihopatul nu e capabil să simtă dar, pentru a înțelege cum şi de ce psihopatul este motivat să facă rău altora, trebuie să înţelegeţi ce simte el de fapt. Psihopaţii urăsc singurătatea. Aşa cum fiinţele umane nu pot trăi fizic fără apă şi hrană, tot aşa psihopaţii nu supravieţuiesc emoţional fără victime.

În mod evident, psihopaţii privesc iubirea cu dispreţ. Cuplurile îndrăgostite li se par urâte, amorfe. Pentru că nu pot experimenta şi nici înţelege iubirea şi loialitatea, indivizii consideraţi morali li se par slabi. Nu au nimic altceva în afară de dispreţ faţă de emoţiile pe care le trăieşte orice fiinţă umană normală. Dar, în acelaşi timp, psihopaţii nu pot trăi fără să se hrănească cu sentimentele adevărate şi profunde ale celor care le sunt apropiaţi, ale celor care pot iubi: cu alte cuvinte, ale oamenilor pe care îi folosesc, îi abuzează, cu care se joacă, pe care îi mint şi rănesc.

Psihopaţii sunt adesea prădători sexuali. Dar, şi mai frecvent şi mult mai important, sunt prădători emoţionali. De la victimele lor aşteaptă mult mai mult decât sex sau posesiune fizică. Au nevoie să-şi satisfacă apetitul uriaş pentru a face rău, pentru a-şi consolida impresia lor de superioritate, prin luarea în stăpânire şi distrugerea totală a celorlalţi, trup si suflet. Cadrul emoţional în care evoluează un psihopat este ca un vid care trebuie să soarbă de la alţii energie emoţională pentru a putea supravieţui. De aceea, mi s-a părut potrivit să-i denumesc vampiri în carne şi oase.

Din registrul emoţional al psihopatului lipseşte mult mai mult decât empatia faţă de alţii. Lipseşte capacitatea de a trăi orice fel de emoţii care presupun profunzime şi percepţie psihologică. El trăieşte doar emoţii rudimentare, pe cât de scurte pe atât de intense. 

Când este furios sau frustrat, psihopatul este capabil de orice, chiar dacă accesele de furie se disipă imediat. Aşa cum notează Hervey Cleckley, “pe lângă incapacitatea sa de a iubi pe cineva sau ceva, psihopatul demonstrează întotdeauna o lipsă generală de afectivitate. Deşi este adevărat că uneori este nervos şi urlă de furie sau pare să fie excesiv de entuziast ca apoi să plângă cu ceea ce par a fi lacrimi amare sau să vorbească convingător şi în cuvinte încărcate de jale despre nenorocirile şi nebuniile lui, cei care îl observă atent ajung să fie convinşi că mai degrabă avem de a face cu o uşurinţă de a vorbi decât de a simţi” (Masca normalităţii, 349)

Emoţiile primare experimentate de psihopat se leagă încă o dată de satisfacerea sau frustrarea pe care le resimte vizavi de dorinţele lui imediate: “Vexarea, ciuda, flashurile rapide şi trecătoare de afecţiune exagerată, ranchiuna mascată, stările superficiale de autocompătimire, atitudinile pueril-vanitoase, precum şi episoadele absurde şi vădit ostentative de indignare, fac toate parte din bagajul lui emoţional şi ies la iveală odată cu efectele pe care viaţa le are asupra lui. Însa furia coaptă, matură, indignarea veritabilă sau persistentă, durerea pură, fundamentală, mândria ca resursă internă, bucuria profundă sau disperarea netrucată nu sunt de găsit în repertoriul lui”. (Masca normalităţii, 349)

Nimic nu le răscoleşte prea mult vieţile. Aceeaşi subţirime emoţională care îi face să fie insensibili la nevoile altora şi să nu simtă remuşcări atunci când îi rănesc pe ceilalți, îi ajută şi să nu simtă discomfortul atunci când ei sunt cei răniţi. Până acum, am discutat despre ceea ce psihopaţii nu pot simţi. Am avut, de asemenea, şansa de a vedea de aproape şi într-un mod foarte personal emoţiile trăite de un psihopat. Despre asta vom vorbi în continuare.

Emoţiile trăite de psihopat: Ce simte el?

1) Bucurie. Psihopatul simte exaltare sau bucurie ori de câte ori îşi realizează planul sau păcăleşte pe cineva.

2) Mânie. Robert Hare remarca în “Fără conştiinţă” că psihopaţii au un nivel scăzut de control al impulsurilor şi de aceea se înfurie mult mai repede decât oamenii normali. Manifestările de furie ale unui psihopat sunt reci, bruşte, scurte şi fără obiect. În general, nu ai cum să ştii ce anume declanşează accesele de furie deoarece această emoţie, ca şi şarmul lui, serveşte la a-i controla pe cei din jurul lui. Nu este neapărat motivată de ceva ce tu ai făcut sau de ceea ce i se întâmplă. Un psihopat poate răbufni pentru un lucru minor dar poate rămâne complet neafectat de chestiuni mult mai serioase. Manifestările de furie reprezintă o altă modalitate prin care psihopatul demonstrează că el este cel care face jocurile. Când un psihopat urlă, insultă, loveşte sau chiar răneşte şi omoară pe cineva, el este perfect conştient de reacţia lui chiar dacă acţionează pe moment, în febra evenimentelor. Ştie că face rău altora şi, mai mult, îi face plăcere.

3) Frustrare. Această emoţie este legată de manifestările lor de furie dar nu este neapărat direcţionată împotriva cuiva anume ci împotriva unui obstacol sau a unei situaţii. Psihopaţii, în general, experimentează frustrarea ori de câte ori se confruntă cu obstacole impersonale apărute între ei şi scopurile sau ţintele lor prezente. Dar asta este şi ceea ce îi mobilizează cu şi mai multă încăpăţânare spre un anumit demers. La urma urmei, pentru ei, depăşirea provocărilor minore ale vieţii e o altă faţetă a distracţiei.

4) Consternare. Psihopaţii nu creează legături emoţionale cu ceilalţi, ci doar raporturi de dominare. Când cei controlaţi de psihopaţi le critică acţiunile sau rup legătura, uneori e posibil să simtă furie. Dar reacţia lor imediată e, cel mai probabil, suprinderea sau consternarea. Psihopaţii nu pot accepta ideea că acţiunile lor distructive, care lor li se par mereu justificate şi potrivite, pot determina o fiinţă umană total subjugată de ei să respingă acest comportament şi chiar pe ei. Chiar şi atunci când înşeală, mint, folosesc, manipulează sau îi izolează pe alţii, ei nu consideră că trebuie să suporte consecinţele faptelor lor. În plus, psihopaţii apreciază că acţiunile lor nefaste sunt spre binele suprem al victimelor lor. De exemplu, dacă un psihopat îşi izolează victima de familie şi o determină să-şi părăsească slujba, o dată ce a rămas doar cu ea, o abandonează pentru a vâna alte femei şi se simte perfect îndreptăţit să procedeze aşa. În mintea lui, ea merită să fie abandonată deoarece nu i-a îndeplinit toate dorinţele ori s-a dovedit o parteneră nepotrivită. De fapt, în virtutea sentimentului lui de autoîndreptăţire, psihopatul poate avea impresia ca i-a făcut favoare îndepărtând-o de familie şi prieteni pentru a o abandona în derivă, ca pe o epavă strămutată de o tornadă. Mulţumită lui, victima îşi poate clădi o nouă viaţă şi poate deveni mult mai independentă.

În mod concret, un psihopat îţi va trage un şut în gură şi se va aştepta să îi şi mulţumeşti. Fiind lipsit de ruşine şi copleşit de propria persoană, el presupune că toţi cei din jurul lui se lasă păcăliţi de falsa impresie de bunătate şi îi scuză acţiunile abjecte aşa cum o face şi el. De fapt, el se aşteaptă ca toate femeile pe care le-a folosit şi eliminat din viaţa lui să continue să-l idealizeze ca pe un partener perfect şi să-i aştepte cu interes întoarcerea. Astfel, el le poate folosi în continuare pentru sex, bani, control, imagine proprie sau alte scopuri, când şi cât alege să se întoarcă în vieţile lor.

Când femeile nu manifestă respect, ci doar dispreţ pentru el, psihopatul va fi mai întâi stupefiat că ele au aşa o părere proastă despre el. El se va simţi, de asemenea, trădat de aceste femei sau de membrii de familie sau de prietenii care critică purtările lui reprobabile. Deşi el însuşi nu simte iubire şi loialitate faţă de nimeni, un psihopat aşteaptă iubire şi loialitate necondiţionată din partea tuturor acelora cu care a stabilit o legătură de dominare.

Acest mod de a gândi explică şi comportamentul psihopaţilor în instanţă. Atât Scott Peterson cât şi Neil Entwistle au părut scandalizaţi de faptul că juraţii i-au declarat vinovaţi de crimă. Psihopaţii cred că aceia pe care ei i-au rănit, şi societatea în general, nu ar trebui să-i tragă la răspundere pentru greşelile lor. La urma urmei, în mintea lor, ei se socotesc superiori altor fiinţe umane şi, deci, mai presus de lege. Ce tupeu să fie condamnaţi şi pedepsiţi pentru crimele lor!

5) Plictiseală. Acesta e, probabil, singurul sentiment care le creează un sâcâitor sentiment de discomfort. Fac eforturi pentru a-l diminua, aşa cum am văzut, căutând emoţii ieftine, rănindu-i pe alţii sau adoptând un comportament deplasat. Nimic nu poate, însă, reduce pentru mult timp acest neajuns fundamental. Ei se obişnuiesc repede şi, în consecinţă, se şi plictisesc de orice persoană sau activitate nouă.

6) Episoade de teatralitate. Acestea nu sunt emoții; manifestările amoroase ale psihopatului, remuşcările şi empatia lui sunt lipsite de profunzime şi semnificaţie. Dacă urmăreşti procesele criminalilor la ştiri sau pe canalele specializate, se poate observa că unii criminali afişează uneori tristeţe, durere sau chiar remuşcare în faţa juriului. În următorul moment, însă, glumesc şi râd cu avocaţii lor în vreme ce le dau instrucţiuni despre ce să facă şi să spună ca reprezentanţi ai lor. Manifestările afective pe care le au psihopaţii în mod curent sunt, evident, false, ele fiind doar instrumente de manipulare sau încă o altă modalitate prin care câștigă păcălindu-i pe cei din jurul lor.

7) Infatuare. Atunci când identifică pe cineva ca pe o bună potenţială ţintă, psihopaţii pot face adevărate obsesii pentru acea persoană. În cartea “Fără conştiinţă”, Hare compară atenţia concentrată a psihopatului asupra ţintei alese cu o puternică lumină de reflector care luminează doar într-un singur loc. El mai găseşte şi o asemănare cu prădătorul care-şi urmăreşte prada. Deoarece psihopaţii tind să uite de alte responsabilităţi (joburile sau familia) şi nu au nici un fel de conştiinţă, ei se pot concentra asupra unei ţinte anume mult mai intens decât o pot face bărbaţii îndrăgostiţi care mai au şi alte îndatoriri. Acest lucru se întâmplă mai ales dacă ţinta reprezintă o provocare aparte. Această infatuare rudimentară, ca şi toate celelalte trăiri lipsite de rafinament, este superficială şi de scurtă durată. Pentru că în cazul psihopaţilor aceste obsesii nu duc spre sentimente adevărate de iubire, grijă sau prietenie, ele se disipă imediat ce psihopaţii obţin ceea ce vor de la acea persoană, ceea ce ar putea fi chiar cucerirea însăşi.

8) Iubire de sine (aproximativ). Deoarece psihopaţilor le pasă doar de ei înşişi, am putea fi tentaţi să credem că iubirea de sine este unicul sentiment pe care l-ar putea trăi mai profund. Într-un anume sens e adevărat, deoarece vieţile lor în totalitate înseamnă doar urmărirea neclintită a unor scopuri egoiste. Dar asta e şi ceea ce face iubirea de sine la fel de lipsită de substanţă ca şi celelalte emoţii ale lor. Aşa cum nu pot sluji interesele pe termen lung ale cuiva, tot aşa nu pot sluji propriilor interese. Căutând plăceri de moment şi capricii trecătoare, psihopaţii îşi sabotează, de asemenea, şi propriile vieţi. Rar se întâmplă să sfârşească fericiţi sau realizaţi. Îşi petrec vieţile rănind şi trădându-i pe cei care i-au iubit şi au avut încredere în ei, folosind şi debarasându-se de parteneri, mutându-se de la o distracţie fără sens către alta. La sfârşitul drumului, cei mai mulţi se vor afla singuri şi săraci.

9) DISPREŢ. Am scris cu majuscule acest cuvânt deoarece este emoţia care domină întreaga existenţă a psihopatului precum şi modul în care el se uită la alte fiinţe umane. Nu contează cât de şarmanţi, plini de consideraţie sau prietenoşi apar la suprafaţă, toţi psihopaţii sunt mizantropi ca fond. Emoţia fundamentală a unui psihopat este dispreţul faţă de indivizii pe care îi păcăleşte, foloseşte şi abuzează şi faţă de omenire în general. Poţi vedea mult mai uşor acest dispreţ latent al psihopatului odată ce nu mai are nevoie de tine sau când masca lui de normalitate începe să cadă. Aşa cum am văzut, psihopaţii au o părere bună despre ei şi proastă despre alţii. Pentru astfel de oameni, cu tulburări mentale, narcisişti şi lipsiți de principii, lumea se împarte în superiori (ei) şi inferiori (alţii); prădători (ei) şi pradă (ţintele lor); manipulatori (ei) şi manipulaţi (fraierii). Evident, doar o lobotomie ar putea răsturna în minţile lor aceste ierarhii binare. Deşi psihopaţii se consideră superiori altora, ei reuşesc să facă distincţia între diferitele niveluri de inferioritate ale celor pe care îi folosesc, manipulează şi fraieresc.

Cei mai mari fraieri în ochii lor sunt oamenii buni, oneşti, plini de consideraţie faţă de alții. Astfel de persoane nu ridică prea mari probleme unui psihopat pentru că sunt, de obicei, folosite cu rapiditate şi apoi înlăturate. 

Al doilea tip de fraieri e constituit din indivizii care sunt conștienţi doar de relele tratamente aplicate de psihopat altora, nu lor. Soţiile şi iubitele suficient de deştepte încât să observe cum psihopatul înşeală, minte, foloseşte şi manipulează alţi oameni din viaţa lui, dar suficient de oarbe sau superficiale pentru a fi convinse că ele formează singura excepţie de la această regulă aplicată celei mai mari părţi a grupului. Asta îmi aminteşte un episod dintr-un show celebru cu tematică juridică unde o femeie depunea mărturie pentru integritatea şi onestitatea prietenului ei. Aşa cum a reieșit, el îşi înşelase soţia cu ea (şi cu alte femei, de asemenea). Dar prietena lui continua să îl apere cu îndârjire susţinând că, deşi ştia că e un mincinos şi un afemeiat, el era total fidel şi cinstit pentru că ea era o persoană atât de specială şi pentru că aveau o relaţie unică. Judecătorul a izbucnit într-un hohot de râs completând: “Din câte ştiţi dv.!” Femeile care sunt destul de cinice să vadă relele tratamente aplicate altora de către psihopat, dar suficient de credule încât să nu vadă că exact asta le face şi lor, reprezintă ţintele lui preferate. Astfel de femei nu sunt atât de naive încât să nu prezinte nici un interes pentru psihopaţi, dar sunt, în mod categoric, suficient de oarbe încât să se lase manipulate şi minţite. Un psihopat învârte pe degete câteva astfel de femei. 

Cele care ajung să vadă, în cele din urmă, în comportamentul deviat al psihopatului, semnele unui caracter maladiv şi corupt, se află pe nivelul trei al acestei ierarhii. Ele sunt, de obicei, femeile care au fost atât de rănite de psihopat încât evită sub orice formă să mai riște încă o dată."

/ traducere Liliana Bogatu