Despre Est și Vest (Basho și Tennyson)

Basho (1644-1694) a compus odată un poem din șaptesprezece silabe, cunoscut sub denumirea de haiku sau hokku:
Yoku mireba
Nazuna hana saku
Kakine kana.
Când mă uit atent
Văd nazuna înflorind
Lângă gardul viu!
Foarte probabil că Basho se plimba pe un drum de țară, când a observat ceva prea puțin băgat în seamă, lângă gardul viu. Atunci s-a apropiat, s-a uitat cu multă atenție și a constatat că era doar o plantă sălbatică, mai degrabă comună, și pe care trecătorii n-o prea remarcau în general. Acesta e un fapt banal, descris în poem fără nici un fel de simțământ poetic deosebit care să transpară de undeva – poate cu excepția ultimelor două silabe, care în japoneză alcătuiesc cuvântul kana. Această particulă, adeseori atașată unui substantiv, unui adjectiv sau unui adverb, exprimă un anume sentiment de admirație, de laudă, de melancolie sau de bucurie, care poate fi uneori redat în altă limbă, perfect adecvat, prin semnul exclamării.
Sentimentul care traversează cele șaptesprezece silabe cu semnul exclamării la sfârșit probabil că nu se poate comunica nemijlocit celor ce nu cunosc limba japoneză. Voi încerca să-l explic cât pot eu de bine. Poetul însuși s-ar putea să nu fie de acord cu modul meu de interpretare, dar nu contează prea mult, dacă știm că există măcar o singură persoană care să-l înțeleagă așa cum îl înțeleg eu. 

În primul rând, Basho a fost un poet al naturii, la fel ca majoritatea poeților orientali. Ei iubesc natura atât de mult, încât se simt una cu ea, simt fiecare bătaie a inimii care pulsează prin venele naturii. Cei mai mulți occidentali sunt înclinați să se înstrăineze de natură. În concepția lor, omul și natura nu au nimic în comun, cu excepția unor aspecte dezirabile, iar natura există doar pentru a fi utilizată de om. Pentru estici însă, natura este foarte aproape. Acest sentiment pentru natură a fost trezit atunci când Basho a descoperit o plantă cu nimic ieșită din comun, aproape neînsemnată, dând în floare lângă gardul viu lăsat în paragină de-a lungul drumului de țară izolat – cu atâta nevinovăție, cu atâta modestie, nedorind absolut deloc să fie observată de nimeni! Și totuși, atunci când te uiți la ea, cât de fragedă este, cât de plină de grație divină și splendoare! Însăși modestia ei smerită, însăși frumusețea lipsită de ostentație îți stârnește admirația sinceră. Poetul poate descifra în fiecare petală cel mai profund mister al vieții sau al firii. Poate că Basho n-a fost conștient de acest lucru, dar eu sunt sigur că, în acel moment, inima lui a vibrat de un sentiment înrudit cu ceea ce creștinii numesc “iubire divină”, care atinge cele mai adânci străfunduri ale vieții cosmice.
Când mintea ne este deschisă din punct de vedere poetic sau mistic ori religios simțim, la fel ca Basho, că în fiecare fir de iarbă există ceva care depășește cu adevărat toate simțămintele venale și primitive ale omului, ceva ce ne ridică într-o lume egală ca splendoare cu cea a Tărâmului Pur. Mărimea ori micimea unui lucru, în asemenea situații, nu are nicio importanță. În această privință poetul japonez este înzestrat cu un simț special, care sesizează măreția din lucrurile mici, depășind limita de cunoaștere a oricăror aprecieri cantitative. 

Îl aleg pe Tennyson. Poate că nu este cel mai potrivit poet occidental pe care să-l singularizăm pentru o comparație cu poetul din Extremul Orient, dar poemul citat aici are ceva foarte strâns înrudit cu haikuul lui Basho:
Floare crescută într-o crăpătură de zid,
Te culeg din cotlonu-ți și-n mână te țin
Întreagă, cu rădăcina-ți cu tot.
De-aș putea înțelege, micuță floare,
Ce ești tu, cu rădăcina și alcătuirea-ți toată,
Parte din marele Tot,
Neîndoios aș afla ce înseamnă Dumnezeu și ce-nseamnă om.
Aș vrea să remarc două lucruri la aceste versuri:
1. Tennyson culege floarea și o ține în mână, “cu rădăcina-ți și alcătuirea toată”, privind-o îndelung, probabil cu cea mai mare atenție. La fel de probabil, a avut un sentiment cumva cu cel asemănător al lui Basho când a descoperit o floare nazuna lângă gardul viu care străjuia drumul. Dar diferența dintre cei doi poeți este următoarea: Basho nu culege floarea. El doar o privește. Stă absorbit în gânduri. Simte ceva, înăuntrul lui, dar fără să se exprime. Basho lasă un semn al exclamării să spună tot ce și-ar dori el să spună. Căci nu are niciun cuvânt de rostit; simțământul lui este prea deplin, prea profund, și Basho nu are nici un imbold să-l conceptualizeze.
În ce-l privește pe Tennyson, el este activ și analitic. Mai întâi culege floarea din locul în care aceasta crește. O desparte de pământul căruia îi aparține. Foarte diferit de poetul oriental, el nu lasă floarea acolo unde este. El trebuie s-o rupă din crăpătura zidului, “cu rădăcina-ți și alcătuirea toată”, ceea ce înseamnă că planta trebuie să moară. Nu-i pasă, din câte se pare, de soarta florii; curiozitatea lui trebuie satisfăcută. La fel ca unii cercetători din lumea medicală, el vrea să facă vivisecție pe floare. Basho nici măcar nu atinge nazuna, ci doar se uită la ea, se uită ‘’atent’’, - și asta e tot ce face. El este cu desăvârșire inactiv, într-un contrast perfect cu dinamismul lui Tennyson. 
Aș vrea să remarc în mod deosebit acest lucru aici. Estul este tăcut, în timp ce Vestul este elocvent. Dar tăcerea orientală nu înseamnă, pur și simplu, să fii nătâng și să rămâi mut, fără vorbe. Tăcerea, în multe cazuri, e la fel de elocventă ca graiul. Vestului îi place verbalismul. Și nu doar atât: Vestul transformă cuvântul în carnea trupului și face ca această carnalitate să iasă în evidență, uneori prea ostentativ sau, mai degrabă, prea vulgar și voluptuos, în arta și religia sa.

2. Ce face Tennyson mai departe? Uitându-se la floarea smulsă din pământ, care mai mult ca sigur a început să se ofilească, el își pune în sinea lui întrebarea: “Oare te înțeleg?”. Basho nu caută deloc să iscodească. El simte tot misterul revelat de modesta lui nazuna – misterul care pătrunde până în străfundurile oricărei forme de existență. Îmbătat de acest simțământ, el îl exprimă printr-o exclamație mută, de nerostit.
Contrar acestei poziții, Tennyson continuă cu demersul lui rațional-intelectualizant: “Dacă [sublinierea îmi aparține – D.T. Suzuki] te-aș putea înțelege, aș afla ce este Dumnezeu și ce este omul”. Chemarea lui la înțelegere este caracteristică Vestului. Basho acceptă, Tennyson se opune. Individualitatea lui Tennyson stă la o parte de floare, de “Dumnezeu și om”. El nu se identifică nici cu divinitatea, nici cu natura. El va fi întotdeauna separat de ele. Cunoașterea lui este ceea ce oamenii numesc astăzi “obiectivitate științifică”. Basho este în totalitate “subiectiv”. (Nu e un termen potrivit, pentru că subiecul este întotdeauna pus în opoziție cu obiectul. Pentru mine, “subiect” este ceea ce îmi place să numesc “subiectivitate absolută”.) Basho rămâne spectatorul acestei “subiectivități absolute” în care Basho vede nazuna și nazuna îl vede pe Basho. Aici nu vorbim despre empatie, nici despre simpatie, și nici măcar despre identificare, de fapt. 
Basho spune: “mă uit atent” (în japoneză: “yoku mireba”). Cuvântul “atent” implică ideea că Basho nu e altceva aici decât un observator din afară, dar floarea a devenit conștientă de sine și aptă să se exprime pe sine în tăcere, dar grăitor. Iar această elocvență tăcută, sau tăcere elocventă, din partea florii, își găsește ecoul omenesc în cele șaptesprezece silabe ale lui Basho. Orice profunzime de simțământ, orice enigmă a exprimării sau chiar filosofie a “subiectivității absolute” ar exista aici, ea nu le este inteligibilă decât celor care au trecut ei înșiși printr-o astfel de experiență. 

La Tennyson nu există în primul rând nicio profunzime a simțământului; totul trece prin intelect, tipic pentru mentalitatea occidentală. El este un susținător al doctrinei Logosului. El trebuie să spună ceva, trebuie să abstractizeze sau să intelectualizeze experiența concretă prin care trece. Trebuie să iasă din domeniul simțămintelor, intrând în cel al intelectului, și trebuie să supună trăirea și simțirea unei serii de analize, pentru a da satisfacție spiritului iscoditor occidental.

/ Daisetz Teitaro Suzuki, în “Budismul zen și psihanaliza” – Erich Fromm