poezia

Din păcate, anii de școală strivesc orice dorință sinceră a tinerilor de a gusta poezia (într-un sens mai larg, literatura) în deplină libertate. Când ți se bagă-n cap vreme de doisprezece ani aceleași clișee despre poezia frumoasă și venerabilă, „ce a vrut să spună poetul” și comentarii învățate pe de rost ca să fie mulțumit profesorul sau examinatorul, când termini cu asta e normal să ai idei preconcepute despre poezie. Ea nu poate să fie firească și să nu facă uz de toate simbolurile, abstracțiunile și figurile de stil „clasice” care ți-au fost băgate pe gât atâta vreme. Normal că după aceea te șochează până și „Poemul invectivă” al lui Bogza, Urmuz e ceva neinteligibil, cel mult caraghios, „șucar”, iar suprarealismul – o ciudățenie tocmai bună de pus în glastră. Ce să mai vorbim despre un poet care scrie în limbajul comun despre o muscă sau de o scrumieră plină de chiștoace. Dar și dacă înțelegi că, dacă expresia e potrivită, cuvintele la locul lor, imaginile îndeajuns de pregnante și capabile să creeze un transfer de semnificație, musca din poezie nu mai e doar o muscă, poate fi oricare din noi rătăcind absurd prin viață, iar poeta care vorbea despre o scrumieră murdară și plină de chiștoace se referea de fapt la corpul ei și la dilemele pe care le are în raport cu îmbătrânirea și decăderea trupească... Atunci parcă înțelegi (și te ating) altfel lucrurile astea, care, da, ar putea fi scrise de oricine. Dar nu oricine are știința (meșteșugul, de ce m-aș feri de cuvântul ăsta?) de a scrie astfel încât poemele care îi ies să fie credibile, să le resimți în urma lecturii ca pe un pumn în stomac.

/ Claudiu Komartin

/ foto Alina Senchuk