În lucru

Ajunsă în fața cinematografului, Tria urcă în barul de deasupra și frisonă revăzând, de data aceasta ca martoră, primul moment în care îl întâlnise pe Matei. Se văzu pe ea, o femeie tânără, înaltă și subțire, încercând să evite hăurile acelor ochi negri care o atrăgeau în adâncurile lor, în lumea tenebroasă din mintea bărbatului înalt și palid ce o fixa insistent. Tria încercă să-și mute atenția în altă parte al încăperii, dar în amintirea ei nu mai exista nimic în afara de masa lui și masa ei: în acel moment din trecut, orice altceva dispăruse pentru ea. Încercă să se miște și să iasă din bar, dar nu reuși: o parte din ea voia să plece, însă o parte rămăsese hipnotizată, uitându-se în acei ochi care acum erau de aur dar își menținuseră intactă expresia adâncă a morții. Ochii lui. Tria și-i închise pe ai ei și-i strânse cât putu de tare. Când îi redeschise, văzu că întreaga scenă începuse să se topească, să curgă precum culorile dintr-un tablou spălat de ploaie. Matei se alungise spre podea, ochii lui deveniseră imenși pe verticală și căpătaseră o fixitate felină – hăurile dispăruseră. Tria răsuflă ușurată și privi cum amintirea se scurgea pe podea și era absorbită de lemnul auriu, lăsând locul intact, pustiu și tăcut. Abia atunci putu să se întoarcă și să coboare încet, foarte încet, scările strălucitoare.

/ fragment