alea-alea pe 31, featuring borges :D

[nu va lasati descurajati si nu va-ngrijorati!

mergeti pana la sfarsitul postarii, nu-i nimic serios!! :))]

III.

[…]

Umilinta si mizeria trogloditului m-au facut sa-mi aduc aminte de infatisarea lui Argos, batranul caine muribund din Odiseea, si din pricina asta i-am pus numele Argos si-am incercat sa-l invat. N-am izbutit, am incercat din nou si tot n-am izbutit. Stradaniile mele, asprimea, staruinta, toate au fost zadarnice. Nemiscat, cu ochii atintiti in gol, nu parea sa auda sunetele pe care voiam sa le retina. La doar cativa pasi de mine, parea sa se afle foarte departe. Trantit pe nisip, precum un mic si jalnic sfant de lava, lasa cerurile sa se roteasca deasupra lui, din zori pana-n asfintit. Mi-am spus ca e cu neputinta sa nu-si dea seama care erau intentiile mele. Mi-am amintit de credinta etiopienilor ca maimutele nu vorbesc inadins pentru a nu fi puse sa munceasca si am pus tacerea lui Argos pe seama neincrederii si a fricii. De la presupunerea asta am alunecat spre altele, din ce in ce mai nesabuite. Mi-a trecut prin minte ca Argos si cu mine apartineam unor universuri distincte, ca perceptiile noastre erau la fel, dar ca Argos le combina intr-un mod diferit, alcatuind cu ele un alt gen de obiecte. M-am gandit la o lume fara memorie si fara timp, la un limbaj care nu cunoaste substantivele, un limbaj al verbelor impersonale ori al epitetelor nedeclinabile. Asa s-au scurs zilele, iar odata cu zilele – anii, pana cand intr-o buna zi s-a petrecut ceva care semana cu fericirea. A inceput sa ploua cu o incetineala impunatoare.

Noptile petrecute in desert pot sa fie reci, dar noaptea aceea a fost un adevarat incendiu. Am visat ca un rau din Tesalia (in apele caruia ii dadusem drumul pestisorului de aur) venea sa ma rascumpere. Il auzeam cum se apropie strecurandu-se printre pietrele negre si firele de nisip roscat; aerul proaspat si rapaitul neintrerupt al ploii m-au trezit. Am alergat, gol, s-o primesc cu bucurie. Se lasa seara; sub norii galbui, intregul trib, nu mai putin fericit decat mine, se pregatea sa primeasca binecuvantarea ploii torentiale, intr-un soi de extaz. Cu ochii atintiti la cer, Argos gemea; apa curgea siroaie pe fata lui; si nu numai apa, ci si (aveam sa aflu mai tarziu) lacrimile. Argos! l-am strigat. Argos!

Atunci, cu o mirare blanda, ca si cum ar fi descoperit un lucru pierdut de mult timp, Argos a inganat aceste cuvinte: Argos, cainele lui Ulise. Si pe urma, tot fara sa se uite la mine: Cainele acela azvarlit in balegar.

Acceptam lesne realitatea, poate fiindca intuim ca nimic nu-i real. L-am intrebat ce stie despre Odiseea. Vorbea greceste cu greutate; a trebuit sa repet intrebarea.

Foarte putin, mi-a spus. Mai putin decat un rapsod nepriceput. Au trecut o mie si o suta de ani de cand am plasmuit-o.

IV.

Toate s-au limpezit pentru mine in ziua aceea. Trogloditii erau Nemuritorii; paraul cu apa tulbure, Râul pe care-l cauta calaretul. Cat despre orasul a carui faima se raspandise pana la Gange, fusese distrus de Nemuritori in urma cu noua veacuri. Din daramaturi ridicasera, in acelasi loc, nesabuitul oras pe care l-am strabatut: un soi de parodie sau revers al medaliei si, totodata, un templu inchinat zeilor irationali care stapanesc lumea si despre care nu stim nimic, in afara de faptul ca nu seamana cu oamenii. Zidirea aceea a fost ultimul simbol pe care Nemuritorii s-au invrednicit sa-l lase; marcheaza o etapa in care, socotind ca orice lucrare e zadarnica, s-au hotarat sa traiasca in reculegere, inchinandu-si viata speculatiei pure. Au ridicat orasul, au uitat de el si s-au retras sa traiasca in pesteri. Adanciti in cugetare, aproape ca nu mai percepeau lumea fizica.

Homer mi-a spus toate astea ca si cum ar fi stat de vorba cu un copil. Mi-a vorbit apoi despre batranetea lui si despre ultima calatorie pe care a facut-o, mantat, precum Ulise, de dorinta de a ajunge la oamenii care nu stiau ce-i marea si nu mananca niciodata carne gatita cu sare si nici nu banuiesc macar ce este o vasla. A trait un veac in Orasul Nemuritorilor. Cand orasul a fost distrus, la sfatul lui a fost ridicat celalalt. Faptul acesta nu trebuie sa ne surprinda; se stie prea bine ca, dupa ce a cantat razboiul Ilionului, s-a apucat sa cante razboiul broastelor si al soarecilor. A fost ca un zeu care a creat mai intai cosmosul si pe urma haosul.

Sa fii nemuritor e un lucru obisnuit; in afara de om, toate vietuitoarele sunt nemuritoare, fiindca nu stiu ce-i moartea; de aceea sa crezi ca esti nemuritor e ceva divin, infricosator, neinteles. Am bagat de seama ca, in pofida credintelor religioase, aceasta convingere e foarte rara. Israelienii, crestinii si musulmanii cred in nemurire, dar veneratia pe care o arata fata de primul veac dovedeste ca doar in el cred cu adevarat, de vreme ce in toate celelalte veacuri, nenumarate, nu fac altceva decat sa-l proslaveasca ori sa-l osandeasca pe cel dintai. Mai chibzuita mi se pare roata unor religii din Hindustan; in aceasta roata, care n-are nici inceput nici sfarsit, fiecare viata este urmarea celei dinainte si obarsia celei urmatoare, dar niciuna nu le determina pe toate… Tragand invataminte dintr-o experienta de veacuri, obstea oamenilor nemuritori atinsese desavarsirea tolerantei si se apropiase de aceea a dispretului. Stiau ca intr-un timp nesfarsit oricarui om i se intampla toate lucrurile. Datorita virtutilor sale trecute ori viitoare, orice om e in stare sa savarseasca o multime de fapte bune, dar la fel de bine poate savarsi acte de tradare ca urmare a miseliilor din trecut ori din viitor. Asa cum la jocurile de noroc numerele pare si cele impare tind spre un echilibru, tot astfel iscusinta si neghiobia se anuleaza si se corecteaza reciproc, si poate ca rusticul Poem al Cidului e contraponderea ceruta de un singur epitet din Eglogele lui Garcilaso sau de o sentinta a lui Heraclit. Gandul cel mai fugar asculta de un desen invizibil si poate incununa ori inaugura o forma tainica. Se stie ca sunt oameni care savarsesc fapte rele pentru ca in veacurile urmatoare sa precumpaneasca binele ori pentru ca a biruit in trecut… Privite astfel, toate faptele noastre sunt drepte, dar in acelasi timp sunt indiferente. Nu exista merite morale sau intelectuale. Homer a compus Odiseea. Nimeni nu e mai breaz decat ceilalti, un singur om nemuritor este toti oamenii. Precum Cornelius Agrippa, sunt zeu, sunt erou, sunt filozof, sunt demon si sunt lumea, ceea ce, la urma urmei, e un mod plicticos de a spune ca nu sunt.

Conceptia despre lume ca un sistem de compensatii precise i-a influentat foarte mult pe Nemuritori. Mai intai, i-a facut invulnerabili la compasiune. Am pomenit mai inainte de vechile cariere de piatra presarate pe campia de pe malul celalalt; cineva a cazut in cea mai adanca dintre ele; nu se putea rani, nu putea muri. Dar il chinuia setea; pana sa-i arunce o franghie, au trecut saptezeci de ani. Nici soarta proprie nu interesa pe nimeni. Trupul nu era decat un supus animal domestic si-i erau de ajuns, o data pe luna, pomana putinelor ore de somn, a catorva picaturi de apa si a unei ciozvarte de carne. Sa nu se creada catusi de putin ca am fi niste asceti. Nu exista placere mai mare decat meditatia, si acesteia ne daruiam. Uneori un stimul extraordinar ne restituia lumii fizice. Bunaoara, in dimineata aceea, vechea placere elementara a ploii. Aceste ragazuri erau foarte rare; toti Nemuritorii erau capabili de o liniste perfecta; imi aduc aminte de unul pe care nu l-am vazut niciodata stand in picioare: o pasare isi facuse cuibul pe pieptul sau.

Printre corolarele doctrinei care sustine ca nu exista niciun lucru care sa nu fie compensat de altul se numara unul fara prea mare importanta teoretica, dar care ne-a silit, la sfarsitul ori la inceputul veacului al X-lea, sa ne imprastiem pe fata pamantului. Poate fi cuprins in aceste cuvinte: Exista un râu in care, daca te scalzi, dobandesti nemurirea; altundeva exista un alt râu, in undele caruia ti-o pierzi. Numarul raurilor nu e infinit; un drumet nemuritor care ar strabate lumea va ajunge, intr-o buna zi, sa bea din toate. Ne-am propus sa descoperim acel rau.

Moartea (ori pomenirea ei) ii face pe oameni pretiosi si patetici. Si conditia lor de fantome te impresioneaza; orice fapta pe care o savarsesc ar putea sa fie ultima. Nu exista chip care sa nu se risipeasca precum chipurile din vis. Pentru muritori, totul se afla sub pecetea irecuperabilului si intamplatorului. In schimb, pentru nemuritori, orice fapta (si orice gand) este ecoul altora care au precedat-o in trecut, fara vreo noima vizibila, ori presimtirea fidela a altora, care in viitor o vor repeta pana la vertij. Nu exista nimic care sa nu se simta pierdut intre oglinzi neobosite. Nimic nu se poate petrece o singura data, nimic nu este de o precaritate inestimabila. Lucrurile triste, grave, ceremonioase nu sunt pentru Nemuritori. Homer si eu ne-am despartit la portile Tangerului; cred ca nu ne-am luat ramas bun.

(Jorge Luis Borges, fragment din “Nemuritorul”, volumul Aleph, 1949)

...iar pentru 2011, imi doresc asa sfios... mai multe ore de somn, si la ore mai...normale :))