Ca o rană profundă

Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajează din pictura lui Salvador Dali. Iată ce-aș vrea să realizez, - demența aceea la rece perfect lizibilă și esențială. Exploziile să se producă între pereții odăii, și nu departe între himerice și abstracte continente.
Vizita spectrelor să se facă normal pe ușa cu ciocănit politicos și cu politicoasa sugrumare. Suprarealismul trebuie să doară ca o rană profundă.

/ Max Blecher într-o scrisoare către Sașa Pană, Brașov, 7 iulie 1934

Cum se scrie (despre) literatură

Cu pasiune, cu febră, cu încrâncenare moderată sau cu moderație încrâncenată, cu mintea limpezită de orice context strategic, de orice e „tactic”, limitativ, de tot ce are o „agendă”, fără mofturi și ochi dați peste cap, cu tot corpul, cu fiecare lucru pe care l-ai citit și îl iubești, să fie toate acolo, un ghem de livresc și de experiență, viu și veridic, vibrând în fiecare literă prin care încerci să comunici ceva foarte personal, subiectiv și totuși dincolo de patimile și orgoliile tale mărunte, de interese, departe de vorbele și de gândurile altora, să scrii ca și cum ai scormoni, ca și cum ai răscoli, despre partea cea mai sinceră, mai tăioasă și mai coborâtă în tine, cu toți mușchii, cu glandele, să lași totul deoparte în favoarea (fervoarea) a ceea ce vrei să arăți, să nu fii laș, să nu minți și să nu te prostești, astea se vor întoarce mereu împotriva ta, să scrii cu viață clocotitoare și cu limbă de moarte. Să încerci, să încerci măcar, la intensități extreme și în situații-limită, altfel nu are chiar nici un rost.

/ Claudiu Komartin, București, 13 aprilie 2016

/ foto: Yan McLine