Mark Strand

O cameră albă și o petrecere în desfășurare,
stăteam cu niște prieteni
sub o oglindă mare, cu rama aurită,
înclinată ușor în față,
peste șemineu.
Beam whiskey
și cîțiva, fără durere,
încercam să decidem
ce nuanță exactă de galben
lăsa asfințitul în băuturi.
Am închis ochii puțin
și m-am uitat în sus în oglindă:
o femeie în rochie verde se sprijinea
de peretele îndepărtat.
Mi-a părut distrasă,
pe degetele de la o mînă
învîrtea colierul
și se holba în oglindă,
nu la mine, dar pe lîngă mine, într-un spațiu
care putea fi umplut de cineva
încă pe drum, care în acel moment
tocmai începea călătoria
ce-ar fi dus, eventual, la ea.
Cînd, deodată, prietenii mei
au zis e vremea să depășim.
Asta a fost cu ani în urmă,
și chiar dacă am uitat
unde am fost și cine anume,
încă-mi amintesc momentul în care am ridicat privirea
și am văzut femeia holbîndu-se lîngă mine
într-un loc pe care pot doar să-l imaginez,
de fiecare dată cu un fior,
de parcă tocmai atunci aș fi pășit
din adîncurile oglinzii
în camera aia albă, cu respirația tăiată și nerăbdător,
doar ca să descopăr prea tîrziu
că ea nu e acolo.

/ "Oglinda", Mark Strand în traducerea lui Radu Nițescu