"Ca editor, sunt un haiduc" - Claudiu Komartin pentru Urbology

...sau de ce eu și această editură ne-am ales reciproc.

Hai să vorbim despre compromis!

Eu nu-s prea tare pe subiectul ăsta!

Compromisul făcut în calitate de editor! Sau compromisul făcut de un scriitor care nu poate trăi decent sau bine.

Măi, eu am vrut, şi în continuare îmi doresc să rămân independent şi să nu fac compromisuri. Ca scriitor, nu cred că am făcut niciun fel de compromis. Hai să le luăm bătrâneşte! Ce compromis poţi să faci ca scriitor?! Să-ţi prostituezi scrisul, să scrii nişte chestii la care nu ţii neapărat sau care nu sunt importante pentru tine ca să ai parte de un public, ca să ajungi la un public, ca să devii faimos – n-am făcut chestia asta, nu sunt faimos!

Să pui 3 statusuri catchy pe Facebook pe zi.

Nici asta nu am făcut! Nici statusuri catchy, nici…

Citate din Paler …

Nici calendare cu mine la bustul gol, nici… Nu, deci chestiile astea nu le-am făcut, nu m-am băgat în nicio chestie care să mă compromită sau să-mi compromită scrisul. Acum, ca editor, eu fac o chestie care e piraterie, de fapt, eu sunt un pirat editorial, un haiduc, eu nu fac bani din povestea asta cu Casa de Editură Max Blecher. Ana Toma și cu mine facem asta fiindcă iubim poezia şi vrem ca volumele astea de poezie să arate bine. Am zis să facem asta indiferent de… „Indiferent de“-ul ăsta însemna că eram conştienţi că n-o să facem bani din asta, dimpotrivă, o să aducem bani de acasă. Am sperat că după un anumit număr de ani o să fie mai bine şi cumva o să poa’ să meargă de la sine. Nu a fost aşa! După 5 ani, nu merge de la sine sau merge foarte greu, în continuare băgăm bani în asta. Dar, pe de altă parte, suntem o editură mică, scoatem 10 cărţi pe an, care ne plac, cărţi bune, cărţi cărora mă dedic efectiv. Adică stau cu lunile pe ele împreună cu oamenii care le-au scris şi îndreptăm, şi redactăm, și facem revizii. Îi pun să scrie chestii care să completeze cărţile alea dacă mi se pare că nu-s gata, asta e ceea ce cred eu că ar trebui să facă un editor. Deci nici din punctul ăsta de vedere nu cred că am făcut compromisuri. Sigur că dacă aş fi făcut o editură care să scoată 100 de cărţi pe an, probabil ar fi intervenit necesitatea de a face compromisul, aş fi început să public cărţi pe bani, aş fi început să public pe principiul ăsta românesc al lui „merge şi-aşa“. Dar atunci când scoţi 10 cărţi pe an, nu eşti obligat, nu stai cu îngrijorarea asta teribilă că… Până la urmă, nu pierd atât de mulți bani! Și la ce sunt buni banii, dacă nu să-i bagi în lucrurile pe care le iubești şi în care crezi?! Da, aş fi vrut, mi-ar fi plăcut ca din banii pe care îi fac din ceea ce ştiu eu să produc să îmi mai cumpăr câte un tablou, să am nişte fotolii noi în sufragerie, că din alea pe care le am cam sar arcurile, să mă duc la un mormânt la Buenos Aires. Sigur că aş vrea să am mai mulţi bani, aşa, la modul toţi vrem să avem mai mulţi bani, dar ştiu că fac lucruri care mă interesează şi care îmi plac cu banii pe care îi am. Adică scot cărţi de poezie pe care nu le cumpără prea multă lume, mai mult le dăruiesc, fac o revistă, care nu se vinde prea bine, fac un club de lectură pentru care, evident, nu mă plăteşte nimeni, dar până la urmă costurile astea sunt inevitabile. Repet, ca să faci ce-ţi place… Frate-miu, un tip mult mai pragmatic – eu şi frate-miu suntem foarte diferiţi, el e doctor în economie, cibernetician, manager de companii mari – mi-a zis la un moment dat: << Nu ai bani, dar tu faci ce-ţi place, tu faci ce ţi-ai dorit! >> Păi, tu nu faci ce ţi-ai dorit?! Zice: << Băi, nu chiar! >> Am înțeles ce voia să spună. Am lucrat și eu în publicitate o vreme, am văzut că nu e pentru mine şi că în lunile alea nu am scris nimic. Am plecat fără să mă uit înapoi. Ăia erau şocaţi, că am trecut peste perioada de probă, era o mare firmă, tocmai mă acceptaseră, eram pe un drum şi am tăiat-o de-acolo! Şi nu înţelegeau: << Cum adică ai plecat?! Pleci de-aici, unde e bine şi-s bani şi oportunităţi de carieră?! >> Da, fiindcă nu mai pot să scriu şi fiindcă citesc foarte puţin şi nu-mi place ce se întâmplă aici. Brainstorming-uri din astea în care stăteam şi o lălăiam, şi beam, şi ne îmbătam, şi plecam, eram mahmuri a doua zi şi o luam de la capăt, iar când venea ziua în care trebuia să facem prezentarea pentru client, toată lumea intra în panică sau cu o zi înainte, şi… Nu, nu îmi doream chestia asta! Plus că i-am văzut şi pe ăştia care erau cu 10-15 ani mai mari decât mine, veteranii din publicitate, care deşi o duceau bine, aveau nişte conturi grăsuţe, călătoreau prin lume, nu făceau ceea ce visaseră. Art directorul meu, de exemplu, un pictor foarte bun, tot spunea că la vară o să picteze chestiile alea pe care nu reuşeşte să le picteze în timpul anului. Şi vara se ducea, pentru că făcea o grămadă de bani, în Aruba, în Indonezia sau în Thailanda şi oricum nu picta lucrările alea. Şi au rămas nepictate, iar asta mi se pare nasol! Altul începuse un doctorat pe filosofie, pe care nu cred că l-a terminat niciodată. Voia să intre în universitate, să predea, dar n-ai cum să fii şi universitar, şi copywriter! Şi am avut exemplele astea la îndemână şi am zis că n-aş vrea să mă duc în direcţia aia. Deci am avut de-a face, am dat cu nasul puţin de mediul corporatist şi am zis că mai bine o duci mai greu şi faci ce vrei tu, îţi stabileşti programul pe care îl vrei, scrii şi umbli şi produci ceea ce vrei şi îţi place, decât să o dai în altele! Să-ţi dai seama la 40 de ani că ţi-ai pierdut ultimii 15 cu chestii care n-au avut nicio importanță pentru viața ta!

/ Claudiu Komartin, fragment din interviul luat de Cosmin Dragomir pentru Urbology