'Mobilele sunt vaste, curioase, ciudate, prevăzute cu încuietori și ascunzișuri secrete, ca niște suflete rafinate.'
Cunoști maladia febrilă ce pune stăpânire pe noi în durerile reci, acea nostalgie a unei patrii necunoscute, acea angoasă a curiozității? Există o țară care îți seamănă, unde totul este frumos, bogat și liniștit, unde fantezia a construit și a decorat o Chină occidentală, unde viața e dulce de respirat. Acolo trebuie să mergi ca să trăiești, acolo trebuie să mergi ca să mori.
Acolo trebuie să mergi să respiri, să visezi și să-ți lungești orele cu infinitul senzațiilor.
Acolo ar fi traiul cel bun – acolo, unde orele mai lente conțin mai multe gânduri, unde orologiile sună fericirea cu o mai profundă și mai semnificativă solemnitate.
Pe lambriuri strălucitoare sau pe panouri de piele aurite, de o întunecată bogăție, trăiesc zugrăveli pline de beatitudine, profunde și calme, ca sufletele artiștilor care le-au creat. Sorii care apun, ce colorează atât de bogat sufrageria, sunt filtrați de frumoasele țesături sau de ferestrele înalte, lucrate cu măiestrie, pe care plumbul le împarte în numeroase compartimente. Mobilele sunt vaste, curioase, ciudate, prevăzute cu încuietori și ascunzișuri secrete, ca niște suflete rafinate. Oglinzile, metalele, stofele, faianța și orfevrăria interpretează aici pentru ochi o simfonie tăcută și misterioasă; și, din toate lucrurile, din toate colțurile, din fisurile sertarelor și din cutele stofelor se răspândește un parfum singular, care parcă ar fi sufletul apartamentului.
Aceste comori, aceste mobile, acest lux, această ordine, aceste parfumuri, aceste flori miraculoase sunt tu. Tot tu ești și aceste mari fluvii și aceste liniștite canale. Iar aceste nave enorme pe care le poartă, nave încărcate de bogății, de unde răzbate cântecul monoton al manevrelor, sunt gândurile mele ce dorm și ți se rostogolesc peste sân.
***
O cameră asemănătoare cu o reverie, unde aerul toropit prinde nuanțe ușoare de albastru și roz.
Sufletul ia aici o baie de leneveală, aromatizată cu regret și dorință. E ceva crepuscular, ceva albăstrui, ceva rozaliu – un vis de voluptate pe timp de eclipsă.
Mobilele au forme alungite, apatice, pline de langoare. Mobilele au aerul că visează; ai zice că sunt înzestrate cu o viață lunatică, precum aceea a vegetalului și a mineralului. Stofele vorbesc o limbă silențioasă, ca florile, ca văzduhurile, ca apusurile de soare.
Totul are suficientă claritate și obscuritatea delicioasă a armoniei.
O mireasmă infinitezimală, aleasă cu multă subtilitate, amestecată cu o jilăveală foarte ușoară, plutește prin această atmosferă, unde spiritul somnoros e legănat de o căldură de seră.
Muselina plouă din abundență în fața ferestrei și a patului, revărsându-se în cascade de zăpadă.
***
Ziua se năruie. O mare liniște se lasă în bietele spirite ostenite de munca de peste zi, iar gândurile lor iau acum culorile tandre și indecise ale crepusculului.
Cine sunt nefericiții pe care seara nu-i liniștește și care iau, precum bufnițele, venirea nopții drept un semnal de sabat?
Amurgul excită nebunii. Am avut doi prieteni pe care amurgul îi făcea să cadă bolnavi. Unul dintre ei uita atunci orice relații de prietenie, orice raporturi de politețe, maltratându-l, ca un sălbatic, pe primul venit. Seara, precursoarea voluptății profunde, îi strica plăcerile cele mai savuroase.
Celălalt, un ambițios rănit de viață, devenea, pe măsură ce se topea ziua, tot mai acru, tot mai sumbru și tot mai persiflator. Tolerant și prietenos în timpul zilei, seara se arăta neîndurător, iar mania lui crepusculară nu se revărsa cu mânie doar asupra altora, ci și asupra lui însuși.
Noaptea, care lor le aduce întuneric în spirite, face în mine lumină.
Crepuscul tandru și blând. Licăririle trandafirii, care atârnă încă la orizont, ca o agonie a zilei sub apăsarea victorioasă a nopții, focurile candelabrelor, care fac pete de un roșu opac pe cele din urmă aureole ale apusului, draperiile grele, pe care o mână nevăzută le trage din profunzimile Orientului, imită toate complicatele sentimente ce se înfruntă în inima omenească în orele solemne ale vieții.
Parcă ar fi una dintre acele rochii ciudate de dansatoare, al cărei voal sumbru și transparent lasă să se întrevadă splendorile amorțite ale unei fuste strălucitoare, așa cum transpare de sub prezentul întunecat fermecătorul trecut, iar stelele pâlpâitoare de aur și de argint cu care e semănată reprezintă acele focuri ale închipuirii care nu se aprind de-a binelea decât sub doliul profund al nopții.
***
Ea este frumoasă și, mai mult decât frumoasă, este surprinzătoare. La ea abundă negrul, iar tot ce inspiră este nocturn și profund.
Aș compara-o cu un soare negru, dar ea te face să te gândești mai degrabă la luna, care, fără îndoială, a marcat-o cu redutabila sa influență, dar nu la luna albă din idile, ci la luna sinistră și amețitoare, spânzurată în afundul unei nopți cu furtună și hărțuită de norii fugari, nu la luna discretă și liniștită, care vizitează somnul oamenilor curați, ci la luna smulsă din cer, învinsă și revoltată, pe care vrăjitoarele o silesc cu brutalitate să danseze printre ierburile înfricoșate.
Sub fruntea ei locuiesc voința tenace și patima pentru pradă. Totuși, în partea de jos a acestei fețe neliniștitoare, pe care nările, cu freamătul lor, aspiră necunoscutul și imposibilul, strălucește, cu o grație de nespus, râsul unei guri delicioase, care te face să visezi la miracolul unei superbe flori crescute pe un teren vulcanic. Există femei care-ți inspiră pofta să le biruiești și să te bucuri de ele; dar aceasta trezește dorința de a muri lent sub privirile ei.
***
Luna umplea toată camera cu o atmosferă fosforică, precum o otravă luminescentă, iar toată această lumină vie cugeta și spunea: „Vei resimți pentru totdeauna influența sărutului meu. Vei fi frumoasă în felul meu. Vei iubi ceea ce iubesc eu și pe cele ce mă iubesc pe mine: apa, norii, liniștea, noaptea; marea imensă și verde; apa uniformă și multiformă; locurile unde n-o să ajungi; amanții pe care n-o să-i cunoști niciodată; florile monstruoase; parfumurile care duc la delir; pisicile care se răsfață pe piane și care gem ca niște femei cu o voce răgușită și blândă.
Și vei fi iubită de amanții mei, curtată de curtezanii mei. O să fii regina bărbaților pe care i-am strâns de gât în toiul îmbrățișărilor mele nocturne; a celor ce iubesc marea tumultuoasă și verde, apa informă și multiformă, locul unde nu se găsesc, femeia pe care n-au cunoscut-o, florile sinistre care seamănă întocmai cu cădelnițele unei religii necunoscute, parfumurile care paralizează voința, animalele sălbatice și voluptuoase, care sunt emblemele nebuniei lor.”
Și iată de ce sunt culcat acum la picioarele tale.
***
Nu-i este dat oricui să facă o baie de mulțime: să te bucuri de toate este o artă; și poate face un chiolhan de vitalitate, pe cheltuiala speciei omenești, doar acela căruia o zână i-a insuflat încă din leagăn gustul travestiului și al măștilor, ura de propria-i casă și pasiunea călătoriilor.
Multitudine, solitudine: termeni identici și convertibili pentru poetul activ și fecund. Cine nu știe să-și populeze singurătatea nu știe nici să fie singur în mijlocul unei mulțimi agitate.
Poetul se bucură de acest incomparabil privilegiu: poate să fie, după bunul său plac, și el și altul. Ca acele suflete rătăcitoare care își caută un corp, el intră când vrea în personajul fiecăruia. Doar pentru el totul este vacant și, dacă există anumite locuri care par să-i fie închise, e pentru că în ochii lui acestea nu merită osteneala de a fi vizitate.
/ Beaudelaire, fragmente din "Mici poeme în proză", Casa de Editură Max Blecher, 2015 (trad. Octavian Soviany)
// Hemlock Grove, cadru din ep. 5