Les fleurs du mal

Disensiunile n-au întârziat să apară în familie în legătură cu vocația precoce pe care o manifesta pentru literatură tânărul Beaudelaire. Temerile resimțite de părinți atunci când darul funest al poeziei începe să se manifeste la fiul lor sunt – vai! - cât se poate de îndreptățite și e injust – după părerea noastră – că, în biografiile poeților, taților și mamelor lor li se reproșează ininteligența și prozaismul. Aceștia au de bună seamă dreptate. Ce existență tristă, precară și demnă de milă (și nu ne referim aici la încurcăturile bănești) își asumă cel care se angajează pe calea plină de suferință numită o carieră literară! Din acest moment, el se poate considera ca și exclus din rândul oamenilor, încetează să mai acționeze, să mai trăiască, participând la viață ca la un spectacol. Orice senzație devine la el motiv pentru o analiză, se dedublează involuntar și, în lipsa altui subiect, devine spionul lui însuși, iar în lipsa unui cadavru se întinde pe dala neagră de marmură și, printr-un miracol frecvent în literatură, își înfige scalpelul în propria inimă. Și ce luptă crâncenă cu Ideea, cu acest Proteu imposibil de capturat, care ia toate formele ca să se ascundă mai bine și nu-și rostește oracolul decât atunci când o silești să-și arate înfățișarea adevărată. Iar pe această Idee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător, trebuie s-o ridici, s-o îmbraci, să-i pui acea rochie a stilului, atât de dificil de țesut, de vopsit, de potrivit în cute severe sau grațioase. În acest joc, susținut mult timp, nervii se irită, creierul se inflamează, sensibilitatea devine exacerbată și apare nevroza, cu neliniștile sale ciudate, cu insomniile sale pline de halucinații, cu suferințele sale imposibil de definit, cu capriciile sale morbide, cu desfrâurile sale fantaste, cu atracțiile și repugnanțele sale nemotivate, cu energiile sale nebune și cu stările ei de prostrație iritate, cu căutarea excitanților și cu dezgustul ei pentru orice aliment sănătos. Nu încărcăm tabloul; mai multe morți recente îi garantează exactitatea.

Deși nu bănuiesc acest infern al angoaselor, deoarece pentru a-l cunoaște temeinic trebuie să-i cobori tu însuți spiralele, părinții presimt instinctiv pericolele și suferințele unei vieți consacrate literaturii, de care încearcă să-și îndepărteze copiii pe care îi iubesc și cărora le doresc o viață omenește fericită.

/ Théophile Gautier, 20 februarie 1868, „Charles Beaudelaire”, prefață la prima ediție postumă a „Florilor Răului”, notiță introductivă la ediția din 2015, Casa de Editură Max Blecher

// ph: Julien Legrand, "My black and white past"