Agonie

cu lacrimi mari şi repezi sfârşitul toamnei plânge
se-ntunecă...şi-n goana înfriguratei ploi
ca o hlamidă neagră cu pete mari de sânge
răsare noaptea rece din tainicul noroi

în aiurări de frunze ca aripi de rugină
ce cad tremurătoare pe largile alei
natura sfâşiată se zbate în ruină
şi numai eu mă-ncumet în agonia ei

respir adânc otrava ce-nvăluie grădina
şi dezolarea toamnei mă-mbată ca morfina
ce-nlănţuie în creier hipnotice viziuni

iar sufletul îmi pare o casă de nebuni
în care se frământă se-nalţă se îndoaie
o lume de-ntuneric de sânge şi de ploaie

Amintiri în amurg

apusul cască roze mari de sânge
prin parc ţâşnesc izvoare de parfum
ascult cum plâng fântânile şi cum
pe nervii mei arcuşul serii plânge

e-o muzică pierzându-se-n trecut
un vis fugind pe-o strună de vioară
trezind ecoul stins odinioară
şi-amantele ce dorm în gropi de lut

ce triste sunt...cu ochii mari şi reci
se-adună gânditoare pe poteci
în mâini purtându-şi inimile goale

apoi cu gesturi mute şi domoale
plutesc sfios pe mine rând pe rând
şi îmi sărută sufletul, plângând

(poezii de dumitru iacobescu, prea puţin publicat postum)