Despre spirit (“Leul rosu”, Mária Szepes)

Despre spirit ("Leul rosu", Maria Szepes)

superb

(fara referire la estetica)

TEMPLUL LUNII


[…]
Pentru povestirea pe care urma sa mi-o spuna, el crea mai intai la orga un fundal de sensuri, prin culori ciudate, bogate, murmurate. Intona acorduri fermecatoare, mistice, care trezeau in fata ochilor vazatori vartejuri coloristice mirabile, pline de lumina si, ca niste simboluri vii, dadeau forme povestirii pe care apoi vocea calma, placuta a tatalui meu o traducea in limbajul cuvintelor.
Prima lui povestire suna astfel:
In orasul Ur, unde oamenii purtau blandul chip selenar al celor nascuti in orele de noapte, traia printesa Bel-Shalti-Nannar, fiica lui Nebonaid. Acestea se petreceau dupa moartea marelui Nebukadnetzar in ultimele vremuri ale cetatii Ur, orasul lui Abraham. Printesa Bel-Shalti-Nannar purta in ochii sai oglindirea inaltului Templu al Lunii, contururile sale pure si umbra racoroasa a noptilor cu luna plina, care imbracau in intunecime una din laturile netede ale peretilor. Bel-Shalti-Nannar era frumoasa si straina fata de toti oamenii. Celelalte fete se indepartau de ea, caci intuiau ca, in trupul ei tanar, ea este totusi nemasurat mai varstnica decat ele; barbatii o ocoleau, avertizati de simturile lor ca, dincolo de fecioria ei, nu ard flacarile flamande ale dorului, ci se intinde in tacere, ca o movila sidefie, usoara, cenusa unor trairi ingrozitoare din trecut. Astfel, Bel-Shalti-Nannar se darui Templului Regelui Selenar si lui Nin-Gal, regina Lunii; se darui discului lunar si boltei ceresti ce se deschidea larga deasupra turnului cu scara al Zikurratului.
Bel-Shalti-Nannar iubea si cunostea traditia. Ea cerceta neobosita pamantul cautand marturii despre trecutul glorios al orasului Ur si, la fel ca tatal ei inclinat spre stiinta, citea mesajele tainice ale celor de demult, inscrise pe statui si pe placi de granit. Era un spirit ganditor, nelinistit, dornic de a afla – un spirit temerar – si nu-si trecea sub tacere intrebarile nici chiar in fata lui Nannar, regele selenar si a sotiei sale, Nin-Gal.
Ii intreba si pe ei, asediindu-i neincetat, caci voia sa-i si cunoasca, nu doar sa-i iubeasca si sa creada in ei.
Cei noua preoti batrani urmareau cu zambete blajine silueta ei inalta, ingusta, pe cand trecea cu pasi usori pe Sfanta Cale, ce traversa teritoriul sacru si cotea catre coridorul celor noua coloane.
Cei noua preoti se retrageau apoi in micul sanctuar si aprindeau cele patru candele cu ulei in jurul tronului zeitei cu văluri, Nin-gal.
Bel-Shalti-Nannar urca cele de patru ori sapte trepte si se oprea fata in fata cu luna plina, in turnul de forma patrata al cercetatorilor stelelor. Matasea moale a vesmantului ei albastru era inundata de irizarea argintata a luminii, aruncand spre spate umbra ei densa.
- Ma aflu aici, vorbi ea fara glas catre discul de lumina lunara – m-ai chemat si ma aflu aici ca sa te slujesc. Trupul si obrazul meu stralucesc in lumina Ta precum obrazul Tau straluceste in lumina Soarelui, dar in spatele meu o umbra deasa se asterne pe pamant, iar in spatele tau o umbra deasa se asterne pe cer, si tot ce transmiti Tu catre mine si tot ce transmit eu de la Tine, toate acestea au umbre ce se astern pe cer si pe pamant. De aceea, in timp ce te slujesc, caci trebuie s-o fac, fiind legata cu lanturile Tale de lumina, te slujesc plangand, caci nu te inteleg pe Tine si nici pe mine nu ma inteleg.
Timp de sapte ani vorbi astfel Bel-Shalti-Nannar catre luna plina, iar luna plina tacu timp de sapte ani, si tacand, poruncea in limbajul ei mut apelor, sangelui si lichidelor. Dar Bel-Shalti-Nannar nu se dadu batuta si nu obosi, nu-si indrepta atentia catre altceva si nu-i intreba nici pe cei noua preoti care aprindeau de fiecare data candelele in jurul tronului zeitei Nin-gal, in micul sanctuar; caci ea intelegea ca stiinta acestora nu poate fi transformata intr-un elixir pastrator si innoitor de viata decat daca va bea ea insasi din izvorul tainic, pe care cei noua preoti il vizitasera tot singuri si unul cate unul.
In a saptea luna a celui de-al saptelea an, luna plina incepu sa-i vorbeasca printesei Bel-Shalti-Nannar:
- Cel care intreaba cu tenacitate, va afla intotdeauna un raspuns. Oamenii nu prea asteapta ca intrebarea lor sa se intrupeze, concentrandu-se in forma de sageata suieratoare care sa zboare in centrul tintei sale, sfaramand pecetea magica a tacerii. Tu ai avut rabdare, tu dobandesti raspunsul. Asculta-l, zavoraste-l in tine sin u-l transmite decat celui care a slujit asemenea tie.
In necuprinsul si infinitul care este El, in adevarul, perfectiunea si eternitatea care este El, nu pot exista limite. Toate cate sunt, incluzand adevarul, perfectiunea, vesnicia si infinitul isi au contrariile lor posibile. Daca n-ar fi asa, atunci libertatea Lui nu ar fi decat fictiune.
Astfel a fost posibil ca, in fata fiintei libere, nascuta din etern, sa apara Copacul Cunoasterii. Astfel a putut apare in fata omului drumul alternativ, drumul rau, contrar, mortal si nefericit, jocul de artificii atragator, lasciv, frumos si blestemat al lumii materiale, zamislita de dorinta, impotriva careia povata celui Vesnic il avertizase, fara sa se fi ridicat totusi nicio interdictie.
Omul pamantean nu-si poate transmite nici el experienta de viata celui tanar si neexperimentat. Ca si sus, la fel si jos. Lucrurile se repeta mereu pana la infinit, aidoma cercurilor concentrice tot mai largi in jurul unei pietre aruncate in apa.
Fiinta a trebuit sa experimenteze acel drum alternativ, acel rau, acea lume de forme ale mortii, pentru ca sa nu creada doar si sa nu admita doar ci, strabatut de arderea cunoasterii, sa stie ca adevarata cale corecta este la El. Ca aceasta cale este paralela cu El si ca in El se afla mantuirea.
Nin-gal este dualitatea divina: cel Vesnic si posibilitatea contrariului a tot ceea ce este El. Zeita cu văluri, inca din ancestrala patrie, fusese domnitoarea micului sanctuar, adorata de popoarele disparute si de cele viitoare sub alte si alte nume, stapana a tuturor femeilor pamantene, pacatoase sau binecuvantate, imi este stapana si mie, slujitoarea sa credincioasa, cu numele tainic de Sin, mijlocitoarea ei care domneste peste planete si sisteme solare, peste intregul Cosmos, ale carei văluri sunt Calea Lactee si marile nebuloase stelare. Ea este zeita stramosilor tai, femeia stralucitoare a disparutei patrii stravechi: Iştar, Isis din Atlantida.
In Nin-gal dormiteaza dorinta, Nin-gal este ispititoarea. In Nin-gal s-a aprins dorinta oglindirii.
Cel Vesnic este Zamislitorul. Nin-gal e marele Uter Matern fecundat, din care irumpe a treia: Fiinta, purtand povara dorintei mortale a lui Nin-gal si cunoasterea celui Vesnic, cunoastere ce distruge moartea.
Prin cuvantul Da, rostit de El, Nin-gal pasi in existenta, El insusi ramase nerevelat.
Nascuta de Nin-gal, Fiinta porni.
Si porni marea lege: precum jos, la fel si sus.
Fiinta, din cauza ca a dorit drumul alternativ precum si ca urmare a curiozitatii sale, s-a scindat in doua, in marele Tata si marea Mama. Ruptura aduse cu sine forta geamana: atractia creata prin aparitia respingerii. Din Doi s-a nascut Trei si Trei isi imita si el parintii. Astfel, din uterul lui Nin-gal se revarsa multimea nesfarsita a fiintelor, repetand, in departari tot mai mari, fiecare separat, cercurile concentrice in expansiune ale dramei divine miraculoase care se savarsea sus.
El a rostit Da. Caci leacul dorului este satisfacerea, a raului suferinta. Si acolo de unde dormiteaza latent, acolo dormiteaza si primejdia ce nu poate fi indepartata decat prin intrarea in existenta, prin cercurile satisfactiei depline ce se propaga in intregul univers.
El a ramas nerevelat, dar este parte a tuturor fiintelor in calitatea sa de esenta launtrica, nerevelata si indestructibila.
Acest Eu divin nu are nevoie de experienta, el nu poate fi atins de nicio schimbare si nu poate fi invins de moarte.
Nin-gal jinduieste si isi naste fatul in voluptatea transpirata a fecundatiei, se bucura de dansul mirabil al timpului si incearca sa formeze frumusete vesnica din materia pieritoare, supusa putrefactiei, esuand lamentabil din nou si din nou, ca un sculptor care isi creaza din zapada opera.
Nin-gal invata, se inseala, sufera si se distruge in aventura palpitanta a existentei – si ea este cea care se intoarce la perechea-i divina, atoatestiutoare si rabdatoare, trecand prin cuptorul incins al durerii, pentru ca revenind la El sa poate renunta la sine. Dar pentru aceasta, din Trei trebuie sa se faca Doi, iar din Doi Unul.
Fiinta se reintoarce la Nin-gal, iar Nin-gal la El. Si deoarece esenta launtrica a fiintei este atotstiutorul Eu divin care asteapta rabdator, prin urmare in fiecare dintre fiinte, pe langa analogia dramatica a pasirii in existenta, se repeta si deceptia amara a lui Nin-gal si se desfasoara si procesul prin care ea a inteles totul; si renaste dorinta ei de revenire la Perechea Divina.
Meditatia lui Nin-gal, cunoasterea si deziluzia fata de materie a lui Nin-gal, care acum e mai maturizata, se inalta catre Cel Vesnic, Nerevelat si Unic.
Strigatul de dor al lui Nin-gal rasuna si acum in Univers.
Vaietul regretului amar al lui Nin-gal rasuna si acum in Univers.
Tipatul de placere ne prigoneste catre densitatea materiala a Existentei.
Vaietul de regret ne recheama catre Cel Vesnic.
Astfel se desfasoara rotirea paralela, din doua spirale, a neincetatei caderi si a neincetatei inaltari.
In fiecare logodnica, Nin-gal se grabeste cu jinduitoare, fericita emotie, catre aventura periculoasa a dorintei si a crearii de forme.
In fiecare preoteasa, Nin-gal jura feciorie si se impotriveste dorintelor si pasiunilor zamislitoare de suferinte.
Fiecare uter matern este o noua credinta si un nou atelier experimental al lui Nin-gal.
In fiecare sicriu este esecul amar al lui Nin-gal, din care se naste regret si cunoastere.
Pentru ca cineva sa poata invia, trebuie mai intai sa moara si sa putrezeasca.
Pentru ca Nin-gal sa invieze pentru vecie in El, atat ea cat si fiintele rupte din ea trebuie sa treaca prin poarta mortii si a putrefactiei.
Precum sus, la fel si jos.
Bel-Shalti-Nannar statea nemiscata si dreapta in turnul patrat al celor ce privesc stelele, fata in fata cu discul lunar care cobora lent spre linia molcoma a marilor dune de nisip. Respiratia ii irumpea lent, din adancul pieptului. Apoi obrazul palid, misterios al lui Sin disparu, tragand dupa sine lungile văluri laptoase si lasand loc noptii.
Bel-Shalti-Nannar pasi in sanctuar. Pe piedestalul patrat al tronului, in cele patru colturi, ardeau patru candele cu ulei, imbracand in luminiscenta silueta zeitei ascunsa in văluri. Bel-Shalti-Nannar se chirci in fata tronului, arunca mirodenii in tipsia de arama, aprinse ierburi aromatice, apoi, prin sarpele albastru al fumului, privi in sus, acolo unde banuia ca este ascuns obrazul zeitei.
In Sanctuar se pogori linistea extazului. Numai preotii pazitori numarau zilele in fata portii.
De pe silueta lui Nin-gal, vălurile cazura cu o miscare racoroasa neauzita. In a patra zi, dupa a patra proba, Bel-Shalti-Nannar incepu sa vada contururile dulci ale genunchilor, mijlocului si bratelor sale. Intr-a cincea zi, ii vazu mana si, in ea, cheia vietii, iar intr-a sasea, la caderea ultimului văl, vazu in sfarsit fata zeitei… care era propria ei fata, vazuta parca in oglinda.
Atunci patrunse cu intelegere mirajul tuturor lucrurilor, credinta eronata care, concentrata, devine materie sau desface in bucati ceea ce este Intreg. Ea pricepu si recunoscu tragedia lumii fiintelor si, in aceasta, propria ei tragedie, iar dezlegarea si eliberarea ii apareau in departari nemasurate, undeva pe la sfarsitul resorbtiei Soarelui Lumii; si atunci osteneala epuizata ii umplu sufletul cu amaraciunea descurajarii.
- O, Nin-gal, biata materie tacuta, deceptionata! Nin-gal, nefericita mama a lumii! Trebuie deci sa ramanem aici pana ce ultima dorinta se va mistui in Cosmos, pana ce farul ultimei pulsiuni se va stinge, pana ce ultimul impuls de curiozitate se va transforma in cenusa, pana ce, pe suprafata Fluviului Timp, bulboana ultimei morti se va netezi… Trebuie sa asteptam aici, dansand dansul Marii Spirale, hora aceasta, acompaniata de neobosite fluiere de os.
…Si pe obrazul ei pornira siroaie de lacrimi, fata in fata cu obrazul dezvaluit al zeitei, pe care stralucea oglindirea propriilor ei lacrimi.
Umplu, pentru a saptea oara, cele patru candele cu ulei, la cele patru laturi ale piedestalului, si arunca alte mirodenii in tingirea de arama.
In zorii celei de-a saptea zi, dupa noaptea care se mistuia incet, lacrimile zeitei se uscara. Pe fata ei stralucea acum un suras misterios, surasul plin de asteptari al logodnicei, iar in spatele ei se lumina deodata usa care ducea spre marele sanctuar, sanctuarul lui Nannar. In prag statea cel mai batran dintre preoti. Anteriu-i alb era impodobit cu semnul verde-pal si auriu al Varsatorului. Tacut, el isi intinse mana catre Bel-Shalti-Nannar, pe fata careia acum se raspandi speranta, oglindind surasul zeitei. Ea se ridica si il urma pe cel mai batran dintre preoti prin intrarea Marelui Sanctuar…

MARELE SANCTUAR

Intr-un alt amurg, spre inserare, tatal meu isi continua astfel povestirea:
…Interiorul Marelui Sanctuar era intunecat ca spatiul launtric catifelat al celei mai adanci meditatii. Bel-Shalti-Nannar avea impresia ca intunericul adera la ochii ei deschisi ca o tesatura deasa. Inainta in linie dreapta si isi intindea mainile tatonand cu timiditate. Sanctuarul era prelung, inclinat in jos si se ingusta pe masura ce patrundeai mai adanc. Pe sub picioare simtea o suprafata lunecoasa. Fu nevoita sa-si incline capul, caci fruntea i se atinse de bolta. Aerul deveni inecacios din cauza unui miros strain, umed si respingator.
In urechile lui Bel-Shalti-Nannar patrunse un sunet surd, pulsator, inform si amenintator care i se puse in cale aproape ca un zagaz invizibil. Se lasa in genunchi si se târî mai departe printre lucruri care ii rezistau. In spatele ei se furisa teama retinuta, ca o bufnita neagra aripa ei ii atinse pielea si presara peste ea micile perle ale fricii. Deja i se parea ca patrunde in imposibil. Trupul ei era culcat in inelul stramt, unghiile cautau zgariind un punct de sprijin ca sa poata trage dupa ele sarcina grea.
Brusc, in apropierea nemijlocita a ochilor si a fetei asudate vazu doua puncte luminoase de un verde inchis. Siderata, privea aceste doua himere si inima ii fu inconjurata de sarpele inghetat al groazei. Cele doua puncte luminoase o priveau dintr-un obraz care umplea pe deplin orizontul vederii ei, cu nucleele unor perechi de ochi reci, ironici si plini de ura.
- Opreste! ii porunci lui Bel-Shalti-Nannar aceasta privire, in jurul careia, incet, se luminara verzui trasaturile unui Obraz. Pielea Obrazului era ca de reptila, solzoasa si umeda, fosforescenta in putrefactie. Nasul tamp, turtit era adancit in aceasta materie moale, fluenta, care se modifica neintrerupt. Bel-Shalti-Nannar vazu cu groaza ca, pe mijlocul fruntii, monstrul are un ochi mare, mort, ascuns sub o pleoapa bolnava: un al treilea ochi, de sub care curgea puroi si sange. In cavitatea intunecata a gurii sale se arata o fosgaiala specifica, viermi cu spinari negre, al caror corp se curba in miscari inelare si stralucea in culorile sangelui lucrau inauntru inghesuindu-se avid. Totusi, in acest monstru aflat in descompunere ardea jaratecul unei vieti pline de forta. Bel-Shalti-Nannar simtea cum gandurile mocirloase, acaparatoare ale Obrazului se incolaceau in jurul spiritului ei, cum bratele de liana ale indoielii si ironiei o inconjoara pentru a o trage in adancul in care viermuia multimea reptilelor astrale in mizeria constiintei destramate a existentei animalice.
- Priveste si vezi! ii sugera Obrazul fara vorbe. Dincolo de toate informatiile, transformate in cuvinte in creierul lui Bel-Shalti-Nannar, se aglomerau amintiri si simtiri de neexprimat. – Ma recunosti oare, dupa zeci de mii de ani, pe mine, cel negat, lepadat, ucis de tine, cel din fata caruia te-ai refugiat, ascunzandu-te sub vălul cu sapte straturi ale materiei, din cauza caruia ti-ai turnat in urechi plumbul topit al vocilor, si ti-ai orbit ochii cu straluciri terestre? Fugeai si tipai, te imbatai si te imbratisai, te aruncai in fata zeilor unor temple straine, in vuiet de nai si de fluiere si de gonguri pentru a goni amintirea fetei mele, pentru a amana clipa aceasta in care ne aflam iar fata in fata: ucigasul si victima, tu si eu. Daca stiai ca te grabesti spre mine prin capcanele Micului si Marelui Sanctuar, daca stiai ca cel ce te cheama sunt eu, ca te atrag, te ademenesc, iar la capatul acestui drum ingrozitor nu exista iluminare si nici mantuire, ci numai eu, singur eu, te-ai fi aruncat mai bine din turnul lui Zikkurat, pentru ca creierul tau, acest labirint intunecat, sa se sfarame pe pietrele treptelor templului. Dar nu stiai. Pacatul uitarii s-a intors impotriva ta, iar tu ai venit, slabita, insetata de vesnicul sentiment al golului, ai venit ca sa te daruiesti celui care a devenit puternic prin asteptare, ura si prin frica ta nemasurata: celui care se hraneste din sudoarea, sangele si lacrimile tale si care se va lupta acum cu tine pentru propria-i libertate, pentru calea alternativa, pentru a te domina si a te birui.
In trupul intepenit al lui Bel-Shalti-Nannar se ridicau incet aburii amintirilor si se precipitau sub forma unor ganduri infrigurate pe peretele interior al creierului. Stia deja cine era acest monstru cu trei ochi, el era credinta ei de demult, lepadata si renegata, un lucru sacrosanct, condamnat la infern, concentratia fortelor murdarite in Timp din magie alba in magie neagra, de care se dezbarase ingrozita, in taina, asa cum o femeie isi leapada fructul secret al pacatului, undeva la o poarta straina, pentru a-si face, fara el, un viitor mai bun. Acest lucru s-a petrecut demult, in Patria Stramoseasca, inaintea marelui cataclism, pe vremea domniei celui de-al treilea ochi, pe cand fiintele traiau inca in paradisul celor trei lumi si nu se temeau de moarte. Al treilea ochi, poarta vederii magice si a puterii pe fruntea omului, deveni gatlejul infernal al impotrivirii si al decaderii, pe cand Titanii s-au invrajbit intre ei, iar sarpele intelepciunii aluneca din cap, prin sira spinarii, in coapsa, transformandu-se acolo in pasiune. Sub trupul fierbinte al pasiunii, in lumea intunecata a instinctelor, s-au clocit apoi ouale de cobra ale egoismului, excomunicarii, raului, violentei si nimicirii. Titanii vazusera Lumea Spirituala, dar nu experimentasera materia, voluptuoasa, ispititoare, contaminata de moarte. In labirintul materiei ei erau ca niste nou-nascuti si se ratacira. Fortele atrase din Cosmos cu aparatul celui de-al treilea ochi deveneau tot mai dense, tot mai distrugatoare, caci erau folosite de simturile invidioase pentru a asedia cercul vrajitoresc al celuilalt, pentru a smulge ceva ravnit de la celalalt. Radiatiile pure ale Sorilor stralucitori nu se mai indreptau catre pamant, iar prin organul transcendent al fiintelor aflate in deriva, prin ochiul fruntii lor, in lume au inceput sa patrunda tentaculele de vampir ale unor planete himerice, care inghiteau cu lacomie si distrugeau totul. Preoteasa consacrata fu de asemenea antrenata de furtuna magica. Ea decazu sufleteste, acoperisul templului fu acoperit de buruieni, cheia i se pierdu in sanctuarul subteran. Ideea tradata, condamnata la pieire, deveni o stafie ingrozitoare, amara, intrata in putrefactie, un demon imens in fata Pragului. Atunci cand judecatorii din Cosmos socotira ca venise timpul pentru a pune capat acestui joc infernal, mica Luna se prabusi, si pamantul fu netezit ca o tabula, curatata prin foc si prin apa. Titanul rasculat fu izgonit din paradisul vesnic al spiritului. El isi pierdu ochiul fruntii, din care nu ramase decat un nucleu al presimtirilor neclare, sub giulgiul osului occipital, restrans sub forma unei glande mici si misterioase. Titanul se transforma in om. Cunoscu pacatul si suferinta. In locul celui de-al treile ochi pierdut si al viziunii spirituale, isi dezvolta circumvolutiuni cerebrale, ca pe niste degete supuse cauzalitatii de gand ce tatonau incert, fara pricepere, hieroglifele partiale ale naturii, dar cu care nu mai era capabil sa alcatuiasca nicio viziune asupra Intregului, asupra miraculoasei Sinteze.
Cerul se zavorase, iar asupra omului pogori cu intreaga sa greutate insuportabila teama de moarte. Degetele gandurilor sale tatonau cu neputinta jalnica intunecatul neant. Zeii sai, zamisliti din frica, erau niste satrapi muritori, care nu faceau decat sa-l ameninte si sa-l bage in sperieti, iar consolarile lor ramaneau fara efect printre loviturile grele ale existentei materiale. Ochii sai fara de vedere nu puteau privi dincolo de zidurile de temnita ale leaganului si ale mormantului. Iar sarpele care ii alunecase din cap, prin sira spinarii, in coapsa, cerea mereu alte si alte sacrificii de voluptate, vii, sangerande. Condamnatul orb procrea copii orbi, destinati mortii.
Isi lua atunci zborul mareata epopee a Titanului decazut, Ghilgames, despre intaia cutremurare cauzata de moarte, in fata cadavrului prietenului sau, devenit muritor:
“Il plang pe prietenul meu Enkidu,
Si, ca o bocitoare, jelesc indurerat;
El era securea de la braul meu, era bratul meu drept,
Era spada de la cingatoare, scutul din fata mea,
Vesmantul sarbatorilor mele, cingatoarea bucuriei mele!
O soarta cruda s-a abatut asupra lui si m-a lipsit de el!
O, Enkidu, prietene, catar fricos, magar salbatic
Din tara salbatica, pantera a pustiului
Tu, cu care am urcat impreuna muntii,
Cu care am prins si am omorat taurul divin,
Cu care l-am doborat pe Humbaba, stapanul padurii Cedrilor,
Acum, ce somn te-a cuprins
De-i totul intunecat in tine si de ce nu ma mai auzi!”
Dar el nu-si ridica capul
Si inima lui, cand o atinse, nu mai batea deloc.
Ca unei mirese, acoperi fata prietenului sau;
Si ca un vultur se arunca asupra lui,
Ca o leoaica indurerata careia i s-au rapit puii
Se suceste si se invarteste, inaintea si-n urma lui.
Isi smulse si-si imprastie parul carliontat,
Isi despuie si-si arunca frumoasele-i vesminte
De care acum ii era sila.
(Epopeea lui Ghilgames, fragment)

Iar sub apele amintirii, cufundat in adancul malos al marii, astepta in tacere Templul Uitat, cheia caruia se pierduse si in al carui sanctuar zidit bantuia, transformat in monstru, zeul mort al preotilor si al preoteselor decazute.
Bel-Shalti-Nannar stia acum ca se afla din nou in Templul Uitat. Regasi coridorul cufundat in trecut, prin care trecuse candva, dar amintirea caruia fusese stearsa din sufletul ei de mana Judecatorilor. Ea se opri in fata intrarii sanctuarului transformat in temnita, unde statea de straja demonul intrupat din formulele magice si din credinta coagulata a cultului renegat si batjocorit.
Bel-Shalti-Nannar se temea. Se temea ingrozitor. Si pe masura ce teama ei deveni frica, apoi groaza de gheata, in Pazitorul Pragului se aprindea tot mai multa viata in lumina fosforescenta a putrefactiei. Aceasta ingrozire salbatica, mai puternica decat orice alta senzatie era gata sa irupa din ea in panica, ca un urlet nestapanit al dementei, cand, aidoma unei epave de galera, revenita la suprafata apei, ii aparu imaginea unei diagrame, scrijelita pe una din coloanele templului, infatisandu-l pe Pazitorul Pragului si pe preotul care il biruie luminandu-l cu lampasul si strapungandu-i inima cu un pumnal. Si atunci Bel-Shalti-Nannar isi insusi aceasta formula. Valul de frica se domoli in ea, transformandu-se intr-un plan neted de atentie incordata. Lampasul incepu sa lumineze… iar fata monstrului pali. In lumina trista, crepusculara, rasuna vocea launtrica a lui Bel-Shalti-Nannar, scanteind ca un pumnal ridicat catre obrazul demonului.
- Cum ai vrea sa ma invingi pe mine, biata umbra, pe mine care iti sunt creator si stapan?! Cum ar putea o creatura sa-si biruie creatorul si cum ar putea da libertate creatorul propriei sale maini ca aceasta sa procedeze dupa bunul ei plac?! In mine se afla raspunderea si in mine se afla mantuirea. Acum, in tine, m-am intalnit cu o parte a propriei mele fiinte, pe care vechiul meu pacat o facuse sa decada, insa eu vreau s-o purific. Vreau s-o purific prin dumnezeul care traieste in mine, nu in afara lui, sau impotriva lui. Te mantuiesc Pazitorule, prin faptul ca nu te urasc, ci te compatimesc, nu te resping, ci te atrag spre mine, nu fug de tine, ci vin spre tine si te imbratisez. Ating ranile tale si le spal, pentru ca ulceratiile intunecate, inflamate, sa se dizolve intr-o lumina alba, iar Timpul coagulat sa se disipeze in vesnicie. Vino…
Obrazul monstrului albise. Solzii sai umezi si umflati se transformara in cenusa uscata si se scursera in lumina lampasului. Cei doi ochi se stinsera si ei. Dincolo de materia cazuta sub forma de praf, se arata o clipa conturul ferm al unui craniu, apoi se risipi si acela, disparand ca un abur. Pe locul unde statuse Pazitorul nu mai ramase decat o mica gamalie de lumina alba, iar in inima lui Bel-Shalti-Nannar vui o bucurie evlavioasa; in fata ei se afla unica flacara a altarului Marelui Sanctuar, “Focul etern”, niciodata stins in cupa de alabastru.
Bel-Shalti-Nannar se inalta in spatiul care se largise. Ochii ei strabatura cu mirare trupurile netede ale imenselor coloane pana sus, la bolta de catifea albastra, instelata, a cerului.
Opt sali se insirau una dupa alta, fiecare mai mare decat precedenta. Pe altarul dintr-a opta sala era cupa de alabastru cu flacara unica. Dincolo de altar, spatiul deveni nelimitat.
Dupa ce privirea ei se obisnui cu fulguirea delicata a luminii, observa in fata altarului sicriul care se casca deschis in fata ei. Trupul tanar si fierbinte, plin de viata al lui Bel-Shalti-Nannar intuit cutremurat atingerea rece, mortala, a pietrei. Ea fu napadita de boarea mucegaita a cavourilor deschise. In corpul ei se starneau mici strigate chinuite, de parca fiecare particica ar fi capatat grai, scotand strigate de alarma; de parca sangele, carnea, nervii si muschii ei i s-ar fi transformat in rasculati care urlau indelung in panica mortii iminente. Acesti revoltati ai instinctului de viata o trageau, o impingeau, o sileau sa se indeparteze de sicriul deschis. Dar Bel-Shalti-Nannar ramase pe loc. Isi smulse constientul spiritual pur din aceasta agitatie si, de la inaltimea Sfantului Tel porunci tacere tuturor.
Zarva se stinse. Se facu liniste. O liniste adanca, inghetata, plina de asteptare. Bel-Shalti-Nannar cobori incet in sicriu. Se intinse pe spate, cat era de lunga, in bratele inghetate ale pietrei.
Trupul i se raci treptat si deveni rigid.
Ochii i se deschisera si i se inchisera de cateva ori cu un ciudat pocnet, apoi ramasera deschisi.
Mai apuca sa simta cum barbia ii cedeaza si gura i se deschide, apoi, brusc, de parca ar fi fost impinsa de o putere uriasa, incepu sa cada catre interior, cu o viteza ametitoare.
Constiinta de care se crampona cu disperare inceta. Bezna trecu peste ea ca apa peste inecat. Stia ca nu trebuie sa se piarda pe sine si ca trebuie sa se orienteze, sa-si aduca aminte… - Oare cum?... Nu, nu era bine… Trebuia sa gandeasca in prezent… Lumina din fata altarului… si dincolo de ea spatiul se deschide… Spatiul interior urias… se adanceste si se ingusteaza ca o palnie… gatlejul ei e ingust…
Simti ca se prabuseste cu capul in jos, catre gatlejul palniei. Constientul i se ingusta, reducandu-se la un punct infinitezimal…
Si trecu prin inelul stramt.
Patrunse in circuitul sangvin al unui univers gigantic, care vibra, vuia, lumina, alerga, se rotea: patrunsese in Cosmosul regatului intunericului unde planetele, sorii, sistemele solare se prinsesera in hora neintrerupta a mortii si a innoirii.
Fu napadita de o placere incomensurabila, de voluptatea ametitoare a puterii, de sentimentul, concentrate in sine insusi, al Absolutului, in timp ce constiinta ei crestea, se dilata si patrundea intregul Cosmos. Toate acestea erau fortele ei! Stelele, sorii, sistemele solare se roteau, se nasteau, ardeau, mureau si renasteau in ea, in jurul ei si pentru ea. Ea era constientul comun, sinteza, Titanul, dumnezeul acestui univers. Aceasta involburare ce vuia, canta, stralucea, ardea, strabatuta de o viata incandescenta, se desfasura prin ea si in ea si dobandea inteles prin ea.
Totul era armonios, legic, de o frumusete rapitoare, cuprins intr-o ordine desavarsita, strabatut de o miscare nesfarsita si de o putere inepuizabila.
In ea rasunara acordurile unei multumiri si ale unei mandrii maiestuoase, acompaniate de cantecu unit al sferelor.
Trona deasupra lucrurilor, la o inaltime sublima, nemasurata, si, privind lumea, izbucni in revelatia fericita a celei de-a doua zi a creatiei.
“Iata, totul este bun!”
Si toate acestea durara de-a lungul unor vremi nesfarsite, cu uniformitatea nersfarsita a rotirii, involburarii, repetarii; astfel vuia, rasuna, ardea, in jurul ei si prin ea, intregul univers…
…pana ce, incetul cu incetul, in urma unor vremi nesfarsite si a unor repetari nesfarsite – se nascu in ea o toropeala, o osteneala.
Aceasta osteneala se transforma treptat in indiferenta, in plictiseala incolora, aprinzandu-se in final intr-o nemultumire iritata.
Acum nu se mai simtea un Titan triumfator, un dumnezeu fericit al unui unvers fericit, ci prizoniera. Prizoniera intr-o temnita inconjurata de lanturile lungi ale unor legi de cremene. In calitatea ei de ultima ratiune si constient colectiv al universului, singuratatea ei se acoperise de gheturi si nu putea fi impartasita cu nimeni.
Si atunci, in aceasta singuratate insuportabila, in aceasta solitudine arida si insolubila, se apleca spre cele mai mici particule ale universului sau launtric, pentru a cauta fiinte in care golul din ea sa se poata oglindi.
Imaginea unitara exploda in elementele ei. Vazu multi, unii izolati, purtand chipul si asemanarea ei, alergand unul catre altul, fugind unul de altul, ciocnindu-se, luptand, facand dragoste, rugandu-se, blestemand, nascand, nascandu-se, bolind, pierind, si toate formele pe care le creasera piereau impreuna cu ei. In existenta lor, ea vazu aceeasi rotire, aceeasi involburare care se repeta in cosmosul ei launtric, si vazu in fiecare unu de sine statator, cate un microcosmos launtric, ale carui particule purtau si ele in sine aceeasi lege, cu o repetare nesfarsita, nesfarsita. Si atunci o cuprinse cutremurarea unor grozavii, deznadejdi, tristeti mortale si chinuri neputincioase, caci deslusi esenta demonica a capcanei materiei ce penetra si obtura totul, sus ca si jos, si constientul ei intreg se concentra intr-o singura nazuinta disperata, jinduitoare: eliberarea!
Dar exista oare cale de iesire din ceva care inainteaza in cerc? Poti scapa de stransoarea sarpelui ce-si musca propria coada?
Dorinta ei de eliberare se concentra intr-un nucleu de forta tot mai puternic, tot mai ferm, tot mai cuprinzator; ingustat intr-un singru fascicul de lumina, taios si penetrant; ea se uni si se identifica cu aceasta nazuinta. Aceasta bagheta magica, tensionata in stilet, neabatuta si incasabila, gasi apoi singura bresa prin care, din labirintul spiral care repeta aceeasi rotire, putu sa evadeze spre Undeva.
Starea in care isi facu intrarea se numeste Templul Mantuitorilor.

TEMPLUL MANTUITORILOR

Aici nu mai exista decat tensiune lipsita de forme. Irizarea transcenderii. Prezentul imaculatei conceptiuni, in care Cel Nerevelat inainteaza catre Existenta.
Aceasta a fost Poarta Verbului. Aici se desavarsea curgerea tuturor revelatiilor inainte sa fi imbracat, in lumea lui Nin-gal, mantia materiala a cuvantului.
Aici Bel-Shalti-Nannar dobandi intreaga stiinta si intreaga taina a eliberarii.
De aici ea urma sa se intoarca, pentru ultima oara, pe o cale tainuita, asa cum din Templul Mantuitorilor fiecare dintre fiinte trebuia sa se intoarca pentru ultima oara, caci Verbul prinsese in ele viata.
Atunci cand in fata altarului din Marele Sanctuar Bel-Shalti-Nannar invie din sicriul ei, cei noua preoti batrani stateau deja in jurul ei, iar in spatele ei se insirau cei nouazeci de invatacei ai lor si toti aceia care in sufletul lor apartineau Adevaratei Biserici. Asteptau cu totii ca ea sa le vorbeasca si sa le comunice motivul intoarcerii sale.
Cel mai batran dintre preoti se inclina adanc in fata ei si o chema pe nume.
- Ai revenit Bel-Shalti-Nannar?
- Am revenit, vorbi incet cea numita cu nume divin. Am revenit ca sa va vorbesc! Luati aminte! Ceea ce va voi spune nu trebuie consemnat in scris, si nici nu trebuie infatisat in imagini. Ceea ce va vestesc este insasi Calea, insasi Fapta si insasi incetarea faptuirii. Ceea ce va vestesc este ultimul pas. A auzi ceea ce spun este egal cu a faptui, cu a te indeparta, cu a te cufunda singuratic si invizibil in ceea ce este izolat, a carui palnie conduce din valtoare, din divizare, catre eliberarea in Uniune. Eu vin de undeva si acela nu este un loc, caci toate locurile se sfarsesc acolo si acolo inceteaza chiar si cuvantul sfarsit. Firul expresiei vorbite nu poate conduce decat de la un prag pana la alt prag, iar dincolo de prag acest fir se intrerupe.
Taina este omul!
Omul este imaginea lui Dumnezeu.
El o oglindeste pe Nin-gal.
Si il cuprinde pe Cel Vesnic.
Nin-gal nu se poate mantui pe sine insasi, decat in absorbtia Marelui Crepuscul al Lumii, atunci cand si ultima fiinta rasarita din uterul ei se reintoarce la ea.
Dar omul poate alege o alta cale.
Omul se poate mantui pe sine.
In om exista poarta spre iesire: Dumnezeu. Genitorul. Cel Nerevelat.
Luati aminte la Mesia! La Trimisul care revine mereu si mereu pentru a implini Misterul. El strabate calea si ne cheama sa-l urmam in eliberare.
El strabate calea circulara… apoi o ia pe cararea ascunsa, care conduce catre poarta cea tainica.
Luati aminte!
Pantecele unei femei prinde rod. Intotdeauna si peste tot, in locuri indepartate, fara a sti unele de altele, in departari de milenii si de oceane, se inalta legendele: conceput fara pacat!
A fost conceput fara pacat, asa cum existenta a fost conceputa fara pacat in uterul lui Nin-gal, prin Dumnezeul ei.
Clipa in care Copilul Divin apare pe Pamant este intunecata si plina de tensiuni.
Planetele, intr-o apropiere ucigatoare, umplu lumea de orori. Curg radiatiile grele ale unor stele. Noptile, cerul e brazdat de comete cu cozi de lumina. Reteaua traiectoriilor nervoase si apele sunt scuturate de pete solare, de furtuni magnetice. Toate crizele explodeaza. Bolile devin acute, maniile se transforma in delir, mania in razbunare, neintelegerea in razboi, iar razboiul devine o mare de sange ce nu mai poate fi oprita.
Cele trei planuri ale macro- si microcosmosului, zguduite de tensiuni, incitate de strigate de jale, scaldate in sange, isi concentreaza atentia asupra personajului important care a pasit pe scena si a pornit…
Copilul creste si devine barbat. La inceput calca pe urmele altora, isi aminteste, se pregateste, dar lucrurile din jur stau de veghe nelinistite si se opun. Ele simt primejdia. O primejdie mai mare si mai distrugatoare decat oricare alta. In ea ameninta o alienare, un principiu opus fluxului grabit si fierbinte al vietii. Ea aduce cu sine o marfa prohibita, un exploziv ce ameninta mortal, capabil sa descompuna materia.
Iar material i se aseaza in cale. I se aseaza in cale in propriul sau trup, in propriul sau sange, in simturile, in carnea, in nervii lui si incepe sa-l chinuie. Il chinuie cu oprelisti, cu batai de joc, cu obstacole de neintrecut, cu calomnii, cu foame, cu mizerie, cu boala, il chinuie cu indoielile, cu frumusetea, cu ispitele nenumarate ale voluptatii.
Toate aceste ispite insa devin incercari purificatoare si datatoare de puteri, iar Mesia isi continua drumul.
El isi iuteste pasii. Se afla de-acum pe o cale noua, propria sa cale. Urmele pasilor altora au disparut. El este cel care deschide cararea. El lasa urme si semne.
Apoi isi dezvaluie identitatea. In jurul figurii sale solitare rasuna un murmur plin de ura. A fost recunoscut: Este El.
In jurul figurii sale solitare se aprind jinduiri delirante si sperante fara frau. A fost recunscut: Este el!
Curentul care alearga circular talazuieste cu forta salbatica, smulge degetele cramponate ale fiintelor clipei, spala drumurile, dizolva si reformuleaza materia care se revarsa necontenit. Roata existentei se tot roteste, ea te orbeste, te ameteste...
...In fata lui Mesia insa se deschid ziduri de umbre densificate prin rotire si El traverseaza potopul devenirii. Pentru o clipa orbitoare valtoarea se inunda de lumina in fata celor trei lumi incremenite in atentie, si Poarta se arata. Zadarnic materia navaleste peste ea pentru a o dobori, a o contrazice, a o distruge. Moartea in chinuri a lui Mesia devine un martiriu, iar martiriul se transforma in cheie care deschide poarta eliberarii.
Misterul s-a implinit de fata cu spectatorii. Revelatia s-a infaptuit. Verbul a fost rostit. Focurile de semnal ard, iar urmele pasilor arata ca, prin suferinta si moarte, calea conduce spre Mantuire.
Dupa aceste cuvinte, se facu liniste in Sanctuar. Silueta ingusta a lui Bel-Shalti-Nannar palpaia tot mai palida in fundalul albastru selenar care se lungi in infinit.
Clipa cand disparu fu insesizabila.
O urmara intai cel mai batran dintre preoti, apoi ceilalti opt, apoi cei nouazeci de invatacei ai acestora si toti aceia care apartineau in sufletul lor Adevaratei Biserici: tainicii preoti laici, practicienii stiintei sacre, visatorii adevarului si inteleptii.
Astfel se intampla ca, atunci cand soarta Domnului se implini, sanctuarele lui Nannar nu mai erau decat cochilii goale, parasite de sufletul lor.
Totul fu cuprins de tacere. Din foisoare nu mai rasunau imnurile inchinate lui Nannar si divinei sale sotii, dintre coloane nu mai aparea serpuirea multicolora a procesiunilor, sub paza unor insemne sacre inaltate pe catarge, in sunet de laute si lire. Furtuna care la Soare rasare era de multa vreme in pregatire izbucni acum, dupa plecarea marilor forte spirituale, iar in curand Belkazar, fratele printesei Bel-Shalti-Nannar, loctiitor al tatalui sau, fu biruit si ucis de armata persana invadatoare. Nabu-Naid fu luat prizonier, iar tarile Babilonului fura ocupate de Cyrus cel Mare. Poporul care traia in jurul templului intr-o stare de copil nestiutor incepu sa simta un frig ciudat alaturi de cadavrul cultului mort. Senzatia de gol ii facu sa porneasca in migratie pentru a-si cauta o alta sursa de lumina, aidoma unui roi de insecte ratacite. Timpul isi instala morile cele incete intre zidurile sanctuarelor lui Nannar. Pe atunci, regii persani acceptasera de-acum religia lui Zoroaster, devenira prozeliti ai noii lor credinte, si astfel iconoclastia grabi, la randul ei, destructia lenta din Ur. Orasul, altadata populat, ramase doar un morman de ruine si chiar si numele sau fu uitat. In bresele Zikkuratului bufnitele isi facusera cuib si sacalii isi cautau acolo culcus. Beduini se aciuiau la umbra Dealului Smolit, nestiind ca sanctuarul ingropat sub dunele de nisip fusese un ultim si frumos port stelar din care cei eliberati pornisera catre Templul Mantuitorilor…