Lacul se intindea ca o balta de plumb topit pana la balamaua orizontului, peste care scartaia in vant tabla cerului, stearsa in acea zi cu un burete murdar.

Pe malul lacului dormeau nestanjenite pietre rotunde. Unele mai mari, altele mai mici, fiecare cu o istorie personala, intraductibila in cuvinte.

Stateam asezat turceste pe bolovani. Am luat o piatra in mana si am aruncat-o in apa, urmarind cu privirea cercurile speriate care se indepartau elegant, aproape somptuos, descretindu-se obosite.

Din spatele meu am auzit o voce care spunea: “Ai aruncat in apa o piatra careia i-au trebuit mii de ani sa ajunga la mal.” M-am intors sa privesc originea acestei fraze. Era batran, nu stiu cat de batran. S-a asezat langa mine, potrivindu-si cu gesturi mecanice sutana murdara, larga, peste genunchii ascutiti. Turbanul era perfect asortat coloristic cu peisajul. Jartierele muchilor dansau sub pergamentul obrajilor, creionand un relief unic. I-am privit ochii de un negru intens, care cu siguranta vazusera multa tristete si durere. […]

Demult, cu multe sute de ani in urma, si-a inceput el povestea, a venit pe aceste meleaguri un om. Nimeni din satele de prin jurul lacului nu stia de unde venise. Infasurat intr-un cearceaf ponosit si cu un lant de fier in jurul braului, o pornea in fiecare zi dis-de dimineata pe malul lacului. Cu miscari molcome ridica pietre, una cate una, lovea cu ele lantul de fier si repeta miscarea asta, monoton, pana la apusul soarelui.

Ani la rand a facut asta. Unii spuneau ca e un calugar intelept, altii ziceau ca e nebun, si-l alungau cu blandete. Femeile, mai miloase, ii dadeau cate un blid de orez sau ceva legume.

Intr-o zi, batranul a povestit unor copii despre Buddha care, inainte de plecarea in eternitate, a aruncat piatra intelepciunii pe malul acestui lac. Piatra asta, spunea el, avea capacitatea miraculoasa sa transforme fierul in aur, si in acest fel putea fi recunoscuta.

Asa a cautat el, multe decenii, piatra pierduta in galaxia de bolovani rasfirati pe mal. Intr-o zi, la apusul soarelui, cu putin timp inainte de plecarea spre satul cel mai apropiat, o raza de soare s-a reflectat dureros intr-o zala a lantului.

“Nu, nu se poate”, a zis batranul, luand lantul in mana si cercetand cu atentie schimbarea. Era adevarat, inelul deformat din sirag era din aur.

“Unde-i piatra?”, a strigat el deznadajduit, privind silentioasele forme telurice care impanzeau plaja. “Si oare, in ce zi s-a intamplat?”

A cazut in genunchi si a plans.

“Asa e si in viata”, spuse povestitorul, “alternativa ideala a vietii noastre o avem aproape, o atingem, uneori o imbratisam, dar, din nestiute motive, n-o recunoastem. Asa cum nu recunoastem steaua cazatoare decat prin flacara care ne anunta disparitia ei.”

(“Lacul de plumb”, Tristan, volumul “Clepsidra cu pasi”)