hard work for us all (myself included...)

„A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de judecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia. Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoaşterea lui.

Când intenţiile cuiva se schimbă, se schimbă şi forma care e suportul acestor intenţii. Dacă eşti sensibil la propriile tale intenţii şi la cele ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei. Detaşarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alţii, nu de înstrăinare. A-i ţine la distanţă pe ceilalţi nu aduce detaşarea, ci opusul ei. Numai dacă îi admiţi pe ceilalţi în inima ta, devii capabil să-i eliberezi.

Compasiunea şi detaşarea merg mână în mână.

Nu poţi să iubeşti pe cineva şi, totodată, să urmăreşti să-l controlezi.

Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău libertatea.

Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.

Ataşamentul faţă de formă provine din cea mai profundă nesiguranţă. Nu o poţi înţelege pe deplin, până când nu treci dincolo de ataşament, însă această trecere este inevitabilă. Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Pe măsură ce iubeşti din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulţi oameni, devii din ce în ce mai puţin ataşat de ei ca indivizi. Devii ataşat nu de persoană ca atare - ci de iubirea pe care fiecare persoană o extinde spre tine. Este o trecere spre trăirea experienţei iubirii divine care e dincolo de corp, ba chiar dincolo de orice fel de formă.

Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău? Odată ce ştii că îndoiala şi frica operează încontinuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi, ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştienţei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un du-te-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor. Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, odată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta.

Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită.

Ea nu este niciodată exclusivă.

Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii.

Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii.

Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nimeni nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău.

Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta.

Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna ca să-ţi justifici propria slăbiciune.

Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia. Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: „Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect.” Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea. Spune adevărul: „Nu-l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Vreau să mă dezbar de judecăţile mele şi să înţeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.”

Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi.

Iată de ce orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect decât să recunoşti că eşti un învăţăcel. Ce orgoliu de neînţeles!

Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, n-ai cum s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala - şi corectarea va fi acolo, odată cu iertarea.

Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci - ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.

Cei care cer corecţia - o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni decât alţii, ci, pur şi simplu, pentru faptul că o cer.

Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile.

Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu.

Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să le-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii.

Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.

E simplu să faci asta. E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. Odată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti.

(paul ferrini)

(foto: "forgiveness" by hyte on deviantart)

....iar până acolo... :

"I can forgive the man who kills me, but I will still be dead.
I can forgive the one who lies to me, but distrust will still be bread.
I can forgive the one who cuts me, but I will still bleed.
I can forgive the one who takes from me but I will still be in need.

I can forgive the one who hurts me, but it does not erase the pain.
To forgive the unrepentant heart, means they'll only do it again.
"I'm sorry" does not stop the blood nor tears that freely flow.
How can one cause such an effect and claim they did not know?

To cause a wound in heart or flesh, may heal but it takes time.
Forgiveness does not erase the fact that there was ever a crime.
Forgiveness does the soul much good, and letting go helps for sure
But there are consequences for every deed that its victims must endure."