nimic nu rămîne dar nu e totul pierdut
și din obsesie în obsesie,
la infinit. și-mi zbor creierii cu o salvă și mă transform
după chipul și asemănarea prafului. sar lumea ca pe un zid

în grădina unde cireșii sunt veșnic
rumeniți și-mi încarc sînii: de cînd mă știu
n-am mai fost așa fericit – cerul însuși se răsucește
ca o țigară pe care-o fumez relaxat, simt norii cum se aștern
tandru la picioare și o bucată de cer,

poate chiar cea de deasupra
ta mi se așterne peste inimă. o vreme stau așa, înțelegînd
misterul prin care oamenii se transformă în lipsa lor.
apoi zîmbesc dintr-o dată, ca unei dureri ce ține de urît
în singurătate și mă întorc unde lumina tremură

de frig. nici nu-mi dau seama cît a trecut, cît am lipsit -
țigara consumată în scrumieră și prin aer un miros vechi,
de vin, la fel cum e așteptarea cuiva care a plecat la toaletă
și nu se mai întoarce niciodată


("praful" - leonard ancuţa
foto: "fire in the sky" by victorstd8)