fără sfârșit

pentru că noaptea aud vocea celorlalți
cum îți spun să fii nepăsător, să nu mă chemi la tine,
pentru că în fiecare oraș
chemările trec repede
și nu te pot opri,
mă trezesc. sunt singură. afară de abia se face lumină
și vocea ta desprinsă din vocea lor iradiază. ca un corp
pe care-l găsești dimineața căzut undeva,
și toate abandonurile de dinainte nu au contat.

mă întrebi ce am vrut să spun. “după fiecare întâlnire
rămâne și mai mult nespus, ca o casă pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii, în aer.”,
apoi trebuie să plec.
și chiar dacă te oprești lângă mine, ca să mă înveți
că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,
nu înaintez.(ar fi zgomotul vocii tale care ar sfârși
fiecare dimineață. ar umbla prin camerele
care nu au cunoscut decât puțin): ai spus că ne vom întâlni
într-a 99-a noapte, când sufletele Sf. Bartolomeu mă vor lua
într-o plimbare. ca pe un copil din filmele de la început.
că îmi vor arăta o casă nouă, de unde lucrurile au fost strânse
și duse la lac. să plece toate. de parcă povestind despre tine
copilăria mea va înflori într-o baltă de sânge
și bucuria ta va pune capăt fiecărui sfârșit
*
îmi scrijelești cu unghia de-a lungul pielii
și venele mele moi îți poartă însemnele.
zici “ca să nu uităm că nefericirea doare”,
apoi râzi. două curcubee se îmbrățișează nu departe de noi.
al meu în stânga, al tău în dreapta. din când în când
un albastru peste tot cimitirul

în mâna ta, pumnul meu stă strâns. e aproape noapte
și desenez forma degetelor mele scurgându-se
în apele tale. “ascultă-te, ziua de azi e mai bună,
ieri, doar prea mult gol”. pe podea, picioarele nu se ating
corpurile nu se ating, ochii sunt presați mereu sub pielea rece.
“poți să-mi îngheți privirea sau poți să o rogi să dispară.”

(pot să o alung. când eram mică
aveam o clepsidră cu nisip. marginile sparte
tăiau din degetele mele. tot nisipul ei se ridică acum
odată cu mine.)

/ Andra Rotaru, "Fără sfârșit"