frumos și adevărat, despre poezie - Teodor Dună

Poezia, pentru mine, este înțelegerea singurătății mele, dar și a singurătății celorlalți. Într-un fel, sunt dependent de singurătate. Nu e o opțiune, ci o necesitate - singurătatea mă face să mă simt mai aproape de mine, să mă pot respira. M-am născut cu o piele foarte subțire prin care lumea - cu ce are ea mai agresiv, mai prozaic - intră și se așează în mine. Câteva zile în care sunt obligat să stau mai mult printre oameni mă alienează, mă schimbă, mă fac insuportabil pentru mine însumi. Scrisul te izolează de lume, așează între tine și exterior ziduri înalte. E o stare de intensă febrilitate, aproape mistică, în care simți căldura unei minunate apropieri. Când scrii, ești cel mai viu. Se revarsă din degete kilograme din cea mai frumoasă viață. Apoi, ieșind din lumea în care scrii, rămâi fără viață, trupul se umple de lumea reală, ca de ciment. Și uiți cum se face să mai trăiești.

Am perioade în care citesc opt-nouă ore pe zi, nopți în care stau încremenit pe jos și mă uit la peretele din fața mea, zile în care nu-mi mai suport casa și plec la munte sau merg ore în șir cu bicicleta, zile în care râd mult, și săptămâni din care nu-mi mai amintesc nimic, în care mor liniștit și nimeni nu află, zile în care debordez de senzualitate și zile în care nu suport să fiu atins, zile în care dimineața mă trezesc cu o poftă nesăbuită de viață, pentru ca la amiază să mi se facă frică sau de mine sau de pofta mea de viață. Cred că Teodor care nu scrie face inventarul tuturor acestor măști sau chipuri.

Când scrie, Teodor se află la mii de ani lumină de orice București, de orice apartament de 45 de metri pătrați de aer. Camera devine foarte lungă și se umple de ceață. Adie spre mare. Patul se întinde în toată camera și sparge fereastra, se revarsă și acoperă întreaga lume. Și Teodor stă în acest pat, prins între pământ și cer, și plânge de câtă fericire i se îngăduie. Apoi ajunge într-un oraș de sare, vede cum străzile se leagănă ca eșarfe luate de vânt, merge îmbrățisat printr-o ploaie de o sută de ani, știe să atingă prima oară cu ochii și să vadă cu mâinile, apoi se simte atât de viu, de parcă viața a o mie de oameni tocmai a năvălit în el. Și cu toate astea, "să te bucuri ar fi puțin, iar să plângi de bucurie ar fi încă și mai puțin".

Ani de zile nu pot scrie nimic. Doar simt pe altcineva crescând din mine, pregătindu-se să mă "în-locuiască". Și, deodată, fără ca aproape nimic să-i anunțe venirea, acel cineva straniu mă duce la birou și începe să scrie, ore, zile în șir, zeci de pagini, ca într-un fel de transă, ca sub hipnoză. Scriind, încep să văd și să simt celelalte lumi, de sub piele. Cumva, scriind mi se umple trupul de ochi. Atunci văd cu tot trupul. Simt cu totul altfel aerul pe care îl respir, camera își modifică într-un fel imperceptibil consistența, obiectele își schimbă înfățișarea, ochii mi se fac mai negri, chiar chipul meu - atunci când mă întâlnesc cu el întâmplător în oglindă - mă sperie; și mă sperie pentru că nu îl mai recunosc. Apare în mine, dintr-odată, ca un fel de vietate care nu mai poate trăi decât în ea însăși. Tot ce e în afară mă înspăimântă, tot ce e înăuntru îmi dă strania senzație că sunt singurul locuitor al unei lumi care capătă trup pe măsură ce înaintez în ea.

Nu m-a interesat niciodată să câștig bani din poezie. În același timp, nu pot scrie dacă merg la serviciu opt ore pe zi. Poezia are nevoie de singurătate și liniște, ca să crească în tine, să-i poți simți apropierea. Prefer să trăiesc uneori la limita decentă a subzistenței, decât să am senzația că mă înstrăinez de mine. La cât de repede simt că îmbătrânesc, vreau să trăiesc acești ani încă proaspeți cât mai lipit de mine.

Poezia, de fapt, mă împiedică să trăiesc, să mă pot bucura atunci când ea e departe de mine. După ce ai văzut cel mai frumos cer posibil dinăuntrul tău, atunci toate celelalte ceruri par cârpe albastre, mucegăite. După ce ai atins cel mai potrivit trup pentru degetele tale e greu să mai simți cu adevărat un alt corp. Din nefericire, omului din mine i-au rămas prea multă indiferență, cinism, cruzime - și ușurința cu care disimulez. Iartă-mă că sunt redundant, dar când îți este permis atâta viu în anumite momente, atunci rămâi fără pic de viață în cealaltă parte a timpului, în timpul cu ore omenești, și ești obligat să duci mortul din tine peste tot, să-l obligi să zâmbească, să vorbească pe marginea neantului. Și mi-e cel mai greu să fiu un mort politicos. Și ca să-ți răspund la întrebare: nu, nu mi-e îndeajuns poezia, aș avea nevoie și de puțină viață, nu doar când scriu, aș avea nevoie doar de atâta viață cât să simt că trăiesc și eu, cât să mă pot iar bucura. Și nu, nu pot trăi din poezie și nu pot trăi nici fără ea...