Natiunile acestei planete [n.b.: planeta Tlön] sunt – in mod congenital – idealiste. Limbajul si derivatiile sale – religia, literatura, metafizica – presupun idealismul. Lumea, pentru ei, nu e un ansamblu de obiecte in spatiu; e o serie eterogena de acte independente. E succesiva, temporala, nu spatiala. Nu exista substantive in ipotetica Ursprache de pe Tlön, din care-si trag obarsia limbile “actuale” si dialectale: exista verbe impersonale, calificate prin sufixe (sau prefixe) monosilabice cu valoare adverbiala. Bunaoara: nu exista un cuvant care sa corespunda cuvantului luna, dar exista un verb care in spaniola ar suna lunecer sau lunar. Surgió la luna sobre el río (luna s-a inaltat peste rau) se spune hlör u fang axaxaxas mlö, adica, in ordine: hacia arriba (upward) detrás durandero-fluir luneció (in sus, inapoi necontenita-curgere s-a inlunat). (Xul Solar traduce pe scurt: upa tras perfluye lunó – sus inapoi curgere s-a inlunat. Upward, behind the onstreaming it mooned.)
Cele de mai sus se refera la limbile din emisfera australa. In privinta celor din emisfera boreala (despre a caror Ursprache exista foarte putine date in Volumul XI), celula primordiala nu e verbul, ci adjectivul monosilabic. Substantivul se formeaza prin acumulare de adjective. Nu se spune luna; se spune aéreo-claro sobre oscuro-redondo (aerian-deschis pe obscur-rotund), sau oricare alta asociatie de cuvinte. In cazul de fata, seria de adjective corespunde unui obiect real, faptul acesta e absolut intamplator. In literatura acestei emisfere (la fel ca in lumea subzistenta in Meinong) exista o sumedenie de obiecte ideale, plasmuite si risipite cat ai clipi din ochi, potrivit necesitatilor poetice. Le defineste uneori doar simultaneitatea. Exista obiecte alcatuite din doi termeni, unul cu caracter vizual, iar celalalt cu caracter auditiv: culoarea revarsatului de ziua si tipatul departat al unei pasari. Exista altele alcatuite din mai multi termeni: soarele si apa izbind pieptul inotatorului, vagul roz tremurator care se vede cu ochii inchisi, senzatia celui ce se lasa purtat de un rau si, totodata, de un vis. Aceste obiecte de gradul doi se pot combina cu altele; procedeul, prin anumite prescurtari, e practic infinit. Exista poeme celebre compuse dintr-un singur cuvant urias. Acest cuvant alcatuieste un obiect poetic creat de autor. Faptul ca nimeni nu crede in realitatea substantivelor face ca, in mod paradoxal, numarul lor sa fie nesfarsit. Limbile din emisfera boreala de pe Tlön poseda toate numele din limbile indo-europene, si inca multe altele.
Nu e nicio exagerare sa afirmam ca, pe Tlön, cultura clasica cuprinde o singura disciplina: psihologia. Celelalte ii sunt subordonate. Am mai spus ca oamenii de pe aceasta planeta concep universul ca pe o serie de procese mentale care nu se desfasoara in spatiu, ci, in mod succesiv, in timp. Spinoza atribuie inepuizabilei sale divinitati doua caracteristici: extensie si gandire; nimeni n-ar intelege pe Tlön juxtapunerea celei dintai (tipica numai pentru anumite stari) cu ce-a de-a doua, care e un sinonim perfect al cosmosului. Am putea spune, cu alte cuvinte, ca nu se concepe ca spatiul sa persiste in timp. Perceptia unui fuior de fum in zare, si dupa aceea a unui camp in flacari, si pe urma a tigarii pe jumatate stinse care a provocat incendiul e socotita un exemplu de asociatie de idei.
Acest monism sau idealism total anuleaza stiinta. Sa explici (ori sa judeci) un fapt inseamna sa-l unesti cu altul; aceasta legatura, pe Tlön, este o stare posterioara subiectului, care nu poate afecta sau lamuri o stare anterioara. Orice stare mentala e ireductibila, simplul fapt de a o numi – id est, de a o clarifica – implica un fals. De aici s-ar putea deduce ca pe Tlön nu exista stiinta, nici macar rationamente. Adevarul paradoxal e ca exista, si inca intr-un numar fara sfarsit. Cu conceptiile filozofice se petrece exact ce se petrece cu substantivele din emisfera boreala. Faptul ca orice conceptie filozofica e din capul locului un joc dialectic, o Philosophie des Als Ob, a contribuit la inmultirea lor. Exista o multime de sisteme incredibile, dar cu o structura placuta ori cu caracter senzational. Metafizicienii de pe Tlön nu cauta adevarul, nici macar verosimilul; cauta uimirea. Sustin ca metafizica e o ramura a literaturii fantastice. Stiu ca un sistem nu e nimic altceva decat subordonarea tuturor aspectelor din univers unuia singur dintre ele. Pana si expresia “toate aspectele” este inacceptabila, fiindca presupune imposibila adunare a clipei prezente cu cele trecute. Pluralul “trecute” nu este nici el acceptabil, fiindca presupune o alta operatie imposibila… Una dintre scolile de pe Tlön ajunge sa tagaduiasca timpul: socoteste ca prezentul e nedefinit, ca viitorul nu exista in realitate decat ca o speranta prezenta, iar trecutul nu exista decat ca o amintire prezenta [Russel – The Analysis of Mind, 1921, p. 159 – presupune ca planeta a fost creata in urma cu cateva minute, prevazuta cu o umanitate care “isi aminteste” un trecut iluzoriu. ]. O alta scoala declara ca s-a scurs tot timpul si ca viata noastra abia de mai e amintirea ori reflexul crepuscular, fara indoiala fals si mutilat, al unui proces irecuperabil. Alta, ca istoria universului – si, in cadrul ei, vietile noastre si cel mai mic amanunt din vietile noastre – este scrierea unui zeu subaltern pentru a se intelege cu dracul. Alta, ca universul poate fi asemuit cu criptografiile in care nu toate simbolurile au valoare si in care nu-i adevarat decat ceea ce se petrece dupa fiecare trei sute de nopti. Alta, ca pe cand noi dormim aici, suntem treji in alta parte si ca, astfel, fiecare om este doi oameni.
Dintre doctrinele de pe Tlön, nici una nu a starnit un scandal mai mare decat materialismul. Unii ganditori au formulat-o, mai curand cu fervoare decat cu claritate, ca si cand ar avansa un paradox. Pentru a usura intelegerea acestei teze de necrezut, un eretic din veacul al XI-lea [veacul, potrivit sistemului duodecimal, inseamna o perioada de o suta patruzeci si patru de ani] plasmuieste sofismul celor noua monede de arama, a carui faima scandaloasa echivaleaza pe Tlön cu faima aporiilor eleatice. Exista mai multe versiuni ale acestui “rationament specios”, care schimba numarul monedelor si numarul datilor cand au fost gasite; iat-o, aici, pe cea mai obisnuita:
Marti, X merge pe un drum pustiu si pierde noua monede de arama. Joi, Y gaseste pe drum patru monede, putin ruginite de ploaia de miercuri. Vineri, Z descopera trei monede pe drum. Vineri dimineata, X gaseste doua monede pe coridorul casei sale.
Capul ereticilor vrea sa deduca din aceasta poveste realitatea – id est, continuitatea – celor noua monede recuperate. Este absurd (sustinea) sa ne inchipuim ca patru dintre cele noua monede n-ar fi existat intre marti si joi, trei dintre ele intre marti si vineri dupa-amiaza, iar doua dintre ele intre marti si vineri dimineata. E logic sa socotesti ca au existat – macar intr-un fel tainic, de intelegere ascunsa oamenilor – in toate momentele acestor trei termeni.
Limbajul de pe Tlön nu ingaduia sa se formuleze acest paradox; cei mai multi nu-l intelegeau. Aparatorii bunului-simt s-au marginit, la inceput, sa tagaduiasca adevarul povestii. Au repetat ca era amagire verbala, bazata pe folosirea temerara a doua neologisme, neautorizate de uz si lipsite de orice rigoare a gandirii; verbele a gasi si a pierde, care implica o petitio principii, fiindca presupun identitatea celor noua monede de la inceput si de la sfarsit. Au amintit ca orice substantiv (om, moneda, joi, miercuri, ploaie) nu are decat o valoare metaforica. Au atras atentia asupra unei imprejurari perfide: putin ruginite de ploaia de miercuri, care presupune tocmai ceea ce se cere demonstrat: dainuirea celor patru monede intre joi si marti. Au explicat faptul ca una-i egalitatea si alta-i identitatea si au formulat un soi de reductio ad absurdum, adica un caz ipotetic in care noua oameni sufera o durere foarte puternica noua nopti la rand. N-ar fi ridicol – au pus ei intrebarea – sa pretindem ca aceasta durere este aceeasi? [In ziua de azi, una dintre bisericile de pe Tlön sustine, in chip platonic, ca o anumita durere, o anumita nuanta de verde a galbenului, o anumita temperatura, un anumit sunet sunt singura realitate. Toti oamenii, in clipa ametitoare a orgasmului, sunt acelasi om. Toti oamenii care repeta un vers de Shakespeare sunt William Shakespeare]. Am mai spus ca ereticul nu era imboldit decat de scopul blasfemator de a atribui divina categorie de fiinta unor simple monede si ca uneori nega pluralitatea, iar alteori nu. Au argumentat: daca egalitatea implica identitatea, ar trebui sa admitem totodata si ca cele noua monede sunt una singura.
E de necrezut, dar aceste respingeri nu au putut fi definitive. La o suta de ani dupa enuntarea problemei, un ganditor nu mai putin stralucit decat ereticul, insa de traditie ortodoxa, a formulat o ipoteza foarte indrazneata. Potrivit acestei presupuneri fericite, exista un singur subiect, acest subiect indivizibil este fiecare dintre fiintele din univers, iar acestea sunt organele si mastile divinitatii. X este Y si este Z. Z descopera trei monede fiindca-si aduce aminte ca X le-a pierdut; X gaseste doua pe coridor fiindca-si aduce aminte ca au fost recuperate celelalte… Volumul XI lasa sa se inteleaga ca biruinta totala a acestui panteism idealist se datoreaza urmatoarelor trei ratiuni capitale. Prima, respingerea solipsismului; a doua, posibilitatea de a pastra baza filozofica a stiintelor; a treia, posibilitatea de a pastra cultul zeilor. Schopenhauer (pasionatul si lucidul Schopenhauer) formuleaza o doctrina foarte asemanatoare in volumul I din Parerga und Paralipomena.
Geometria de pe Tlön cuprinde doua discipline intru catva distincte: cea vizuala si cea tactila. Ultima corespunde celei pe care o avem noi si se subordoneaza primeia. Baza geometriei vizuale este suprafata, nu punctul. Aceasta geometrie nu cunoaste liniile paralele si declara ca omul care se deplaseaza modifica formele inconjuratoare. Baza aritmeticii ei o constituie notiunea numerelor infinite. Accentueaza importanta conceptelor de mai mare sau mai mic, reprezentate de matematicienii nostri prin simbolurile > si <. Sustine ca a numara e o operatie care aduce modificari cantitatilor si le preschimba din nedefinite in definite. Faptul ca diferiti indivizi care numara una si aceeasi cantitate ajung la acelasi rezultat e pentru psihologi un exemplu de asociatie de idei ori de bun exercitiu de memorie. Stim acum ca pe Tlön subiectul cunoasterii este unul si vesnic.
In creatia literara e la fel de atotputernica ideea unui subiect unic. Si e ceva cu totul neobisnuit ca o carte sa fie semnata de autorul ei. Nu exista notiunea de plagiat; s-a stabilit ca toate operele sunt opera unui singur autor, care e atemporal si anonim. Critica plasmuieste de obicei autori: alege doua opere deosebite – Tao Te King si O mie si una de nopti, bunaoara –, le atribuie aceluiasi scriitor si apoi stabileste cu probitate psihologia acestui interesant homme de lettre…
Cartile sunt si ele deosebite. Cele de fictiune trateaza un singur subiect, cu toate permutarile imaginabile. Cele de natura filozofica contin negresit teza si antiteza, rigurosul pro si contra al unei doctrine. O carte care nu cuprinde si propria ei contracarte e socotita incompleta.
Veacuri dupa veacuri de idealism n-au incetat sa inraureasca realitatea. Nu e neobisnuita, in regiunile cele mai vechi de pe Tlön, dublarea obiectelor pierdute. Doua persoane cauta un creion; prima il gaseste si nu spune nimic; cea de-a doua gaseste un al doilea creion, nu mai putin real, dar mai pe potriva asteptarilor sale. Aceste obiecte secundare se cheama hrönir si, chiar daca au o infatisare mai dizgratioasa, sunt ceva mai lungi. Pana de curand, obiectele numite hrönir au fost rodul intamplator al amuzamentului si uitarii. Pare de necrezut faptul ca productia lor metodica nu e mai veche de o suta de ani, dar asa ne incredinteaza Volumul XI. Primele incercari au fost sterile. Totusi, merita sa amintim care este modus operandi. Directorul unei inchisori de stat le-a comunicat detinutilor ca in vechea albie a unui rau se aflau niste morminte si a fagaduit ca avea sa-i puna in libertate pe cei care ar izbuti sa gaseasca ceva important. Cu cateva luni inainte de a incepe sapaturile, le-au aratat reproduceri fotografice ale obiectelor pe care ar fi trebuit sa le gaseasca. Aceasta prima incercare a aratat ca speranta si lacomia pot sa inhibe; dupa o saptamana de lucru cu sapa si tarnacopul, nu s-a izbutit sa se scoata la iveala alt hrön decat o roata ruginita, dintr-o epoca posterioara datei experimentului. Acesta a fost tinut secret si s-a repetat apoi in patru colegii. In trei dintre ele esecul a fost aproape total; in cel de-al patrulea (al carui director a murit intamplator in timpul primelor sapaturi) discipolii au exhumat – ori au produs – o masca de aur, o spada arhaica, vreo doua-trei amfore de lut si torsul verzui si mutilat al unui rege avand pe piept o inscriptie care n-a putut fi inca descifrata. Astfel s-a descoperit netemeinicia martorilor care ar fi putut cunoaste natura experimentala a cautarii… Cercetarile in masa produc obiecte contradictorii; acum se prefera munca individuala si aproape improvizata. Elaborarea metodica a acestor hrönir (scrie in Volumul XI) a adus prestigioase servicii arheologilor. A ingaduit ca trecutul sa fie interogat si chiar modificat, iar acum nu e mai putin maleabil si docil decat viitorul. Lucru curios: hrönir-ii de gradul doi sau trei – hrönir-ii derivati dintr-un alt hrön, hrönir-ii derivati dintr-un hrön al unui hrön – exagereaza aberatiile celui dintai; cei de gradul cinci sunt aproape uniformi; cei de gradul noua se confunda cu cei de gradul doi; la cei de gradul unsprezece exista o puritate a liniilor pe care originalele nu o au. Procesul e periodic: hrön-ul de gradul doisprezece incepe sa decada. Mai ciudat si mai pur decat orice hrön este uneori
Lucrurile se dubleaza pe Tlön; de asemenea, prind sa se stearga si sa-si piarda trasaturile distinctive cand lumea le da uitarii. E clasic exemplul unui prag care a dainuit atat timp cat se oprea in fata lui un cersetor si s-a risipit la moartea lui. Uneori, un stol de pasari, un cal au salvat ruinele unui amfiteatru.
Salto Oriental, 1940
(Jorge Luis Borges - fragment din “Tlön, Uqbar, Orbis Tertius”,
volumul “Gradina cu carari ce se bifurca”, 1941)
Comentarii