într-o noapte am cucerit mările.

la un joc de zaruri le-am vărsat pe masă, am băut, am plătit, am plecat.

beţivul trişor cu zaruri măsluite le înghiţise nesăţios. i-am auzit ceasul de mână

ticăind slab şi degetele bătând darabana în scândurile îmbibate cu spirt.

„ce mai vrei acum?” îl tot întrebam, apoi a venit o femeie, l-a strâns cu putere în braţe, l-a pălmuit.

privirea albicioasă, oarbă, a dragostei

grava pe frunţile noastre eşecul:

capătul putred al zilei în care nu s-a întâmplat mai nimic.

placenta ei mirosind a gunoi, a fiere,a spaimă.

priveam năuciţi cum

scârba şi tandreţea luaseră forma unui cuplu în care rănile lui se terminau

cu cicatricile ei. visam cu toţii răni bine ţinute-n frâu

de amintirea amară a vindecării.

şi gândul insuportabil că te pierdusem, ca pe un fluviu pe care nu-l poţi desena pe nicio hartă pentru că nu ştii de unde izvorăşte

făcea ca nota de plată a nopţii ăleia cu gust de sudoare

să se întindă peste toate nopţile ce aveau să vină

când

trebuia-trebuia-trebuia să te smulg din braţele târfei sau din eşafoadele lumii.

slăbit, să te port până-n odaia mea botezată cu verde de paris şi grâu roz, pentru şoareci,

răbdătoare să-ţi torn pe gât, cu o pâlnie, ciorbă acră, vin cu mirodenii, apă curată, ceva din siropul cu care se tratează lingorile călătorilor pomeniţi cu jumătate de gură

„căci ar putea fi, la fel de bine, morţi”.

(text: olga ştefan - "mările", foto: tatiana volontir)