INTERCONECTARE

He's back
He's back

I'm not asking you stay forever
A few numbers on a dial
Long enough to see the sun down
Long enough to slow it down

Take hold of your pain
Let it fly
There's no shame
Stand still
This time
Close the door
For a moment you are mine

Here in my blue chair
It's safe and warm
I'll show you where
Here in my blue chair
Grab the velvet arms around you and surround you
You can hide in there

Close your eyes you can be back here
Close enough for you to see
That somewhere
You want it
Take it all
I got all you ever need

Here in my blue chair
It's safe and warm
I'll show you where
Here in my blue chair
Grab the velvet arms around you and surround you
You can hide in there

Here in my blue chair
It's safe and warm
I'll show you where
Here in my blue chair
Grab the velvet arms around you and surround you
You can hide in there

- Mie imi e de ajuns sa fiu cine sunt, a spus Rosas, si nu vreau sa fiu altul.

- Si pietrele vor sa fie pietre pentru totdeauna, a spus Quiroga, si timp de veacuri chiar sunt, pana cand se prefac in pulbere. Eu gandeam la fel ca dumneata cand am intrat in moarte, dar aici am invatat multe lucruri. Baga de seama, am inceput sa ne schimbam amandoi.

(Jorge Luis Borges – “Dialogul mortilor”, volumul Fauritorul, 1960)

A. Adanciti intr-o conversatie pe tema nemuririi, lasaseram sa se innopteze fara a mai fi aprins lumina. Nu ne vedeam fetele. Cu o nepasare si o blandete mult mai convingatoare decat pasiunea, glasul lui Macedonio Fernandez ne repeta ca sufletu-i nemuritor. Ma asigura ca moartea trupului este lipsita de orice importanta si ca a muri e, fara indoiala, faptul cel mai neinsemnat care i se poate intampla unui om. Eu imi faceam de lucru cu briceagul lui Macedonio; il deschideam si il inchideam la loc. O armonica de prin vecini plangea necontenit La Cumparsita, acel moft consternat care le place atator insi din pricina minciunii ca ar fi vechi… Atunci i-am propus lui Macedonio sa ne sinucidem, pentru a putea sa stam de vorba fara a fi deranjati.

Z. (amuzat) – Dar presupun ca, in cele din urma, nu v-ati decis.

A. (in plina transa) – Sincer sa fiu, nu-mi amintesc daca in noaptea aceea ne-am sinucis sau nu.

(Jorge Luis Borges – “Dialog pe marginea unui dialog”, volumul Fauritorul, 1960)

(foto: "so suicide" by complejo on deviantart)

Launtrul sau nu era locuit de nimeni, caci indaratul chipului (care – chiar dupa cat se desluseste in mediocrele picturi din vremea lui – nu se aseamana cu niciun alt chip), ca si indaratul vorbelor pe care le rostea si care se aratau imbelsugate, fantastice si tumultuoase, nu se afla decat o vaga adiere rece, un vis ce nu fusese inca visat de nimeni. La inceput crezu ca toti oamenii sunt ca el, insa uimirea unui interlocutor cu care incepuse sa comenteze acest vid ii revela eroarea in care staruise si il facu sa simta pentru totdeauna ca un individ nu trebuie sa se deosebeasca de restul speciei. Odata ii veni ideea ca ar putea gasi in carti leac pentru raul care-l bantuia, si astfel invata prea putina latina si inca mai putina greaca despre care vorbeste un contemporan; se gandi mai apoi ca indeplinirea unui elementar rit al umanitatii ar putea sa contina tocmai ceea ce cauta si se lasa initiat de Anne Hathaway in timpul unei lungi dupa-amiezi de iunie. La douazeci si ceva de ani pleca la Londra. Instinctiv, se antrenase in deprinderea de a simula ca este "cineva", pentru a nu ingadui sa iasa la iveala conditia lui de "nimeni"; la Londra descoperi, in sfarsit, profesia careia ii fusese harazit, aceea de actor, care consta in a te preface, pe o scena, ca esti altul, in fata unei adunari de oameni care se prefac a te lua, si ei, drept acel altul. Indeletnicirile histrionice ii dezvaluisera o fericire deosebita, intaia, poate, pe care-i era dat sa o cunoasca; insa odata aclamat ultimul vers si scos din scena ultimul ucis, detestata savoare a irealitatii il invada din nou. Inceta a mai fi Ferrex sau Tamerlan pentru a deveni, inca o data, "nimeni". Hartuit astfel, se apuca sa nascoceasca el insusi alti eroi si alte fabule tragice. Astfel, in timp ce trupul lui isi implinea, in lupanarele si tavernele din Londra, destinul sau de trup, sufletul care-l ocupa era acela al lui Cezar impotrivindu-se avertismentelor dezvaluite de auguri, si al Julietei care uraste ciocarlia, si al lui Macbeth care sta de vorba in mijlocul pustiei cu vrajitoarele care sunt totodata Parce. Nimeni n-a fost atatia oameni ca acel om, care, asemenea egipteanului Proteu, a izbutit sa epuizeze toate aparentele fiintei omenesti. Uneori a lasat, in cate-un ascunzis al operei, o palida marturisire, convins ca nimeni n-o va descifra; astfel, Richard afirma ca "fiinta sa singura indeplineste rolurile a multi", iar Iago rosteste straniile cuvinte "nu sunt ceea ce sunt". Fundamentala identitate intre a exista, a visa si a reprezenta i-a inspirat pasaje ilustre.

Vreme de douazeci de ani a staruit in aceasta halucinatie dirijata, dar intr-o dimineata l-au coplesit scarba si spaima de a fi atatia regi ce mor ucisi, toti, de taisul spadei, si atatia nefericiti amanti care converg, diverg si armonios agonizeaza. In aceeasi zi, a hotarat sa-si vanda teatrul. Inainte de a fi trecut o saptamana, se intorsese in satul sau natal, unde regasi copacii si raul din copilarie si nu le asemui defel cu celelalte, cu cele cantate de muza lui si incarcate de aluzii mitologice si de cuvinte latinesti. Trebuia, totusi, sa fie "cineva"; fu, asadar, un impresar retras care a facut avere si pe care il interesau imprumutul, litigiile si camata modesta. In acest stil a dictat aridul testament pe care il cunoastem si din care a omis, in mod deliberat, orice nuanta patetica sau literara. Obisnuiau sa-l viziteze in acest loc retras prieteni din Londra, iar pentru ei isi relua masca de poet.

Istoria adauga si faptul ca, dupa sau inainte de moarte, s-a pomenit odata in fata lui Dumnezeu si i-a spus: "Eu, care in van am fost atatia oameni, voiesc sa fiu doar unul, eu insumi." Glasul lui Dumnezeu raspunse din mijlocul unui vartej: "Nici eu nu sunt; si eu am visat lumea asa cum tu ti-ai visat opera, iubite Shakespeare, iar dintre infatisarile visului meu te afli tu, care esti, ca si mine, multi si nimeni."

(Jorge Luis Borges – “Everything and Nothing”, volumul Fauritorul, 1960)

(foto: "Tesko suicide" by complejo on deviantart)

Din zorii zilei si pana la lasarea noptii, catre sfarsitul veacului al XII-lea, un leopard vedea niste tablii de lemn, drugi verticali de fier, chipuri de barbati si femei care nu erau niciodata aceleasi, un zid gros si, poate, un sant de piatra acoperit cu frunze uscate. Nu stia, nu putea sti, ca jinduieste iubire si cruzime si aprinsa dorinta de a sfasia pana si vantul care aduce cu el iz de cerb, insa ceva inlauntrul lui simtea ca se inabusa si ca se razvrateste, iar atunci Dumnezeu ii glasui intr-un vis: "Traiesti si vei muri in temnita aceasta pentru ca un om pe care eu il stiu sa te priveasca de un anumit numar de ori si apoi sa nu te poata da uitarii si sa-ti puna faptura si simbolul intr-un poem, care isi are locul precis in urzeala universului. Induri captivitatea, insa vei darui acelui poem un cuvant." Dumnezeu, in vis, ilumina grosolania fiarei si aceasta intelese pricinile si isi incuviinta destinul, dar nu gasi inlauntrul ei, cand se trezi, decat o intunecata resemnare, o curajoasa ignoranta, caci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unei fiare.

Dupa ani, la Ravenna, Dante isi traia clipele de pe urma, la fel de nejustificat, la fel de singur ca oricare alt om. In clipa unui vis, Dumnezeu ii dezvalui tainicul rost al vietii si al migalei sale; Dante, uimit, afla in sfarsit cine era si ce era si binecuvanta amaraciunile indurate. Traditia povesteste ca, la desteptare, simti ca a primit si a pierdut un lucru infinit, ceva ce nu putea recupera si nici macar intrezari, caci mersul lumii este prea complex pentru naivitatea unui om.

(Jorge Luis Borges – “Infernul, I, 32”, volumul Fauritorul, 1960)

(foto: "Trapped" by leonard_ART on deviantart)

Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se intampla tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decat sa hoinaresc prin Buenos Aires, zabovind uneori, in mod mecanic poate, sa privesc arcada unui vestibul ori usa unei marchize; stirile despre Borges imi vin prin posta; din cand in cand, ii zaresc numele printre cele ale unor profesori sau intr-un dictionar biografic. Mie imi plac ceasurile de nisip, hartile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei si proza lui Stevenson; celalalt impartaseste aceleasi preferinte, dar intr-o maniera plina de vanitate, care le preschimba in atribute ale unui actor. Ar fi exagerat sa afirm ca relatiile dintre noi sunt ostile; eu traiesc, eu imi ingadui sa traiesc, pentru ca Borges sa-si poata plasmui literatura, si literatura aceasta ma justifica. Trebuie sa recunosc, totusi, ca a scris intr-adevar cateva pagini izbutite, insa aceste pagini nu pot sa ma salveze, poate din pricina ca ceea ce e bun nu se mai afla in stapanirea nimanui, nici chiar a celuilalt, ci apartine doar limbii sau traditiei. De altminteri, eu sunt sortit sa pier, in mod definitiv, si numai o frantura din mine ar putea supravietui in celalalt. Putin cate putin, ii cedez locul, desi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori amplifica. Spinoza socotea ca fiecare lucru are tendinta de a-si pastra propria conditie; piatra voieste sa fie vesnic piatra, tigrul – sa fie vesnic tigru. Eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi (asta presupunand ca eu insumi exist), dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele sau decat in staruitorul vaiet al unei chitare. Cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. Viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul, si totul trece in stapanirea uitarii sau a celuilalt.

Nu stiu care din noi asterne aceste randuri.

(Jorge Luis Borges – “Borges si eu”, volumul Fauritorul, 1960)

(foto: "Trapped" by equador on deviantart)