Razele lunii lumineaza piciorul patului, zacand acolo ca o piatra mare, luminoasa si plata.

Ori de cate ori discul lunii descreste si partea dreapta incepe sa se intunece – asemeni unei feţe imbatranite, cu obrazul zbarcindu-se – asta e ora in noapte cand ma cuprinde o neliniste subita, agonizanta. Nici nu dorm, nici nu sunt treaz, iar in starea de reverie lucrurile pe care le-am vazut se intrepatrund cu lucrurile despre care am citit sau am auzit, intalnindu-se ca fluviile de culori sau nuante diferite.

Citisem despre viata lui Buddha inainte de a merge la culcare, iar unul dintre acele pasaje continua sa razbata in gandurile mele cu mii de variatiuni, revenind iarasi si iarasi la inceput:

“O cioara plonjă spre o piatra care arata ca o galusca de osanza, probabil crezand ca tocmai gasise ceva gustos de mancare. Dar cand cioara descoperi ca nu era buna de mancat, zbura in inaltul cerului. Asemenea ciorii care s-a repezit spre piatra suntem si noi – noi, pacatosii – il tradam pe Gautama ascetul, pierzand placerea de a ne delecta cu spiritul sau.”

Iar imaginea pietrei care arata ca o galusca de osanza dospi in mintea mea capatand dimensiuni uriase.

Pasesc pe albia secata a unui rau culegand pietricele netede, albastre-cenusii, punctate cu picatele de praf sclipitoare. Imi zdrobesc creierii, dar tot nu-mi vine nicio idee ce-as putea face cu ele. Apoi gasesc unele cu niste pete de un galben sulfuric, ca incercarile inghetate ale unui copil de a modela salamandre grosolane, patate.

Vreau sa arunc aceste pietricele cat mai departe de mine, insa ele continua sa-mi cada din mana, si nu le pot alunga din privire.

Toate pietrele care au jucat vreun rol in viata mea rasar din pamant de jur-imprejur. Unele se zbat anevoie sa-si croiasca drum prin nisip la lumina, asemenea unor crabi uriasi de culoare plumburie la ora fluxului, ca si cum s-ar fi straduit peste poate sa-mi atraga atentia ca sa-mi comunice lucruri de o importanta infinita. Altele, epuizate, recad incet in gaurile lor, abandonand orice speranta de a-si transmite vreodata mesajul.

Uneori tresar speriat din penumbra acestei reverii, zarind fulgurant lumina lunii poposind pe cuvertura botita a patului ca un pietroi plat si lucios, insa nu ajung decat sa orbecai din nou dupa constiinta mea pe cale sa se stinga, uitandu-ma febril dupa piatra care ma chinuieste, cea care trebuie sa se ascunda undeva in ruinele memoriei mele, semanand cu o galusca de osanza.

Capatul unui scoc trebuie sa fi atins la un moment dat pamantul, imi imaginez eu, indoindu-se intr-un unghi obtuz, gura scocului fiind mancata de rugina, iar eu incerc furios sa-i impun mintii mele aceasta imagine ca sa-mi pacalesc gandurile surescitate, sa le domolesc iarasi spre somn.

Nu reusesc.

Mereu, mereu, cu o persistenta prosteasca, neobosita, ca un oblon izbit de vant la intervale regulate de perete, razbate din mine o voce obstinata, insistand: “E cu totul altceva, nu e piatra care arata ca o galusca de osanza.”

Nu pot scapa de vocea asta.

Obiectez de sute de ori ca e nerelevant, si desi amuteste o vreme, reincepe, imperceptibil la inceput, o fraza incapatanata: “Da, da, poate ai dreptate, dar tot nu e piatra care arata ca o galusca de osanza.”

Ma incarc treptat cu senzatia insuportabila a propriei neputinte.

Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea. Oare sa fi renuntat voluntar la orice rezistenta? Sau sa ma fi invins gandurile, inabusindu-ma?

Tot ce stiu e ca trupul meu zace adormit pe pat, iar simturile mele sunt decupate, nemaifiind atasate de el.

Cine este atunci acest “eu”? Este intrebarea care ma imboldeste subit, dupa care imi aduc aminte ca nu mai posed un organ care sa poata pune intrebari, temandu-ma ca vocea va relua interogatoriul interminabil despre piatra si galusca de osanza.

Asa ca ma desprind.

despre desprindere (Gustav Meyrink, fragment din “Golem”, 1914)