"
Să încep prin a-ți spune că eram îndrăgostit. E o declarație obișnuită, desigur, dar nu reprezintă un fapt obișnuit, pentru că prea puțini dintre noi învățăm că dragostea înseamnă duioșie și tandrețe, și duioșia nu este, așa cum bănuiesc unii, milă; și încă și mai puțini știu că fericirea în dragoste înseamnă să-ți concentrezi toată emoția într-o altă ființă; trebuie întotdeauna să iubești multe lucruri pe care ființa iubită ajunge doar să le simbolizeze; adevăratele ființe iubite pe lumea asta sunt, în ochii celor care le iubesc, floarea de liliac deschizându-se, luminile vapoarelor, clopoțelul de la școală, un peisaj, conversațiile amintite mai târziu, duminicile din copilărie, glasurile pierdute, costumul preferat al cuiva, toamna și toate anotimpurile. O listă plină de nostalgie, dar, la drept vorbind, unde ai putea găsi un subiect mai nostalgic? Când ești de vârsta ta, lucrurile acestea prea subtile trec de cele mai multe ori neobservate; chiar și așa, îmi închipui, ți se pare incredibil, văzându-mă așa cum sunt acum, că aș fi putut avea vreodată nevinovăția să trăiesc o asemenea iubire; totuși…
Întotdeauna când eram cu ea simțeam că sunt viu și ajungeam chiar, până la urmă, să cred în propria mea valabilitate: pentru prima oară vedeam lucrurile nedeformate și complete. În toamna aceea am stat împreună într-o casă…cum să ți-o descriu?... Era de piatră trandafirie cețoasă, cu încăperi risipite ca niște flori aurii și albe pe o tulpină de coridoare înalte și cu trepte albastre căzute în ruină; cu ferestrele larg deschise și vântul străbătând-o toată; era ca o insulă, limpede și foarte tăcută. Acolo ea era ca un copil, și leneșă, amețitor de leneșă; îi plăcea să stea goală la soare și să citească reviste de astrologie, și să urmărească hărțile stelelor.
Pe urmă mai era și asta: vorbeam foarte rar; nu-mi amintesc să fi avut vreodată o conversație mai susținută; era întotdeauna între noi ceva amuțit, tăcut; și cu toate acestea tăcerile noastre nu erau tainice, căci se năștea din ele pacea aceea minunată pe care cei care se înțeleg foarte bine o realizează uneori… și totuși nici unul dintre noi nu-l cunoștea cu adevărat pe celălalt, căci la vremea aceea nu ne cunoșteam nici pe noi înșine.
Totuși, către sfârșitul iernii, am descoperit carnetul cu vise. În fiecare dimineață, își transcria visul de peste noapte într-un caiet gros pe care-l ținea ascuns sub saltea; cuprinsul era întotdeauna răutăcios, șocant, și eu nu le înțelegeam deloc, căci mi se părea cu neputință să o leg pe ea de visele acelea cumplite. Eu eram totdeauna în ele, mereu fugind de ea sau ascunzându-mă în umbră, și în fiecare zi, pe când ea sta întinsă goală la soare, eu deschideam la pagina cea mai nouă și citeam cum, tot urmărindu-mă, se apropia mereu.
Dormeam într-un pat cu baldachin, sub o plasă care ne apăra de țânțari și filtra lumina lunii, iar eu stăteam acolo, lungit în întuneric, privind-o cum doarme, și mi-era teamă că aveam să fiu și eu prins în mintea aceea înecată în vise; și când se făcea dimineață, ea râdea și mă necăjea și mă trăgea de păr, apoi, după ce plecam, se apuca să scrie…uite, de pildă, de asta îmi aduc aminte: “T se ascunde în spatele unei pendule uriașe. Bătăile ei sunt ca trăsnetele, ca pulsul lui Dumnezeu, și minutarele, în forma unor degete care arată spre ce?, au ajuns la trei și șaptesprezece minute, când va fi ora șase, am să-l găsesc, pentru că el nu știe că de mine se ascunde, își închipuie că de sine însuși. Nu-i vreau răul, și aș fugi dacă aș putea, dar ceasul cere o jertfă, căci altfel nu s-ar mai opri niciodată, și viața trebuie să se termine undeva, căci cine dintre noi poate să-i îndure la nesfârșit vuietul?“
Lăsând la o parte orice altceva, e un oarecare adevăr aici; ceasurile își cer într-adevar jertfa lor: ce e moartea decât o ofrandă adusă timpului și eternității? Ciudat e că viețile noastre erau mai strâns îmbinate laolaltă decât oricând; existaseră multe prilejuri când aș fi putut să plec, să dispar, să n-o mai văd niciodată; dar să fug acum ar fi însemnat să-mi reneg dragostea, și dacă n-o mai iubeam, atunci toate emoțiile mele fuseseră false. Acum cred că ea nu era chiar cu totul o ființă omenească (poate un copil al visurilor, dacă există așa ceva, sau un vis ea însăși), și nici eu nu eram…
Suntem singuri, dragul meu copil, înspăimântător de izolați, fiecare din noi de oricine altcineva; atât de înfricoșătoare e senzația asta de ridicol în ochii lumii, încât nu suntem în stare să vorbim sau să ne arătăm duioșia; pentru noi, moartea e mai puternică decât viața, suflă ca vântul prin întuneric, toate strigătele noastre se termină grotesc într-un râs fără bucurie; și cu tot gunoiul acesta de singurătate strâns în noi până când ne plesnesc măruntaiele și ne sângerează verzui, ne învârtim țipând prin lume, dându-ne duhul în camerele noastre mobilate, în hotelurile de coșmar, în casele întâmplătoare ale inimilor noastre rătăcitoare.
Ce s-a întâmplat cu ea? Dacă aș ști…Dar, dragul meu, atât de puține lucruri se împlinesc; ce sunt cele mai multe vieți decât niște episoade fără sfârșit? «Trudim în beznă, facem ce putem, dăm ce avem. Îndoielile sunt pasiunile noastre, și pasiunea noastră ne e sarcina…» (Henry James) Dorința asta de a afla sfârșitul ne face să credem în Dumnezeu sau în vrăjitorie, să credem cel puțin în ceva.
Comentarii