Proiect de singurătate

Și citim undeva cum o fată tristă se întoarce

într-un sfârșit de după-amiază cu soare scăzut

acasă, și citește o carte foarte frumoasă în care

alunecă, asemenea constelațiilor, înțelesuri fără

să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea

despre care se spune aici am citit-o și eu -

și pot face acuma, cu amintirile despre ea,

un joc de cuvinte hieratice, ca și cu piesele

într-un joc oriental, pe care să le împing mereu către margine.

Și eu pot face o tristețe de seară despre care apoi 

să povestesc, și eu pot face o nuvelă

despre serile singuratece ale unei fete amețite

de remușcările albe ale poemelor, și eu cred

că știu să vorbesc despre spaimele ca niște păianjeni

urcându-mi pe mâini, pe față, și eu...

/ Mircea Ivănescu, "Să ne mărturisim"

(sonet)

Ni se spune că ea s-a plictisit să tot dea importanță
jocului nostru, cu luciditate filtrat uneori
în jurul ei - și o clipă ne gândim să alegem fiori
de stânjeneală, să ne înfășurăm în ei, să dăm substanță

astfel singuratecului nostru dans printre umbre
și printre cuvinte care nu mai înseamnă nimic,
nici pentru noi, și nici pentru cei din afară. E un mic
moment de descumpănire. Apoi însă valurile sumbre

ale oglinzilor false, în care ne place atâta de mult
să ne privim, își reîncep fluxul de fiece seară.
Opriți pe faleză, cu o carte în brațe, așteptăm, mult

aplecați peste parapet, sperând că mâna ei subțire, amară,
ne va trage înapoi - și că atunci, întorcându-ne fața coclită
peste umăr spre ea, îi vom putea surâde uscat. - Ea e plictisită.

(contrasonet)

Ea e plictisită. Noi ne închipuim
că-i putem face o vizită și, așezați în fotolii,
îi vorbim rar despre stări de spirit ciudate,
pe care vrem să le explicăm cu amintiri șterse
din copilăria noastră, despre care
ea nu știe nimic, căci nu-i povestim amănunte.
Ea ne ascultă fără să spună nimic, și noi
după un timp îi spunem că s-a făcut seară,
că noi vom pleca - că afară e frig și urât.
Ea nu spune nimic. Noi ne mai oprim
un moment în pragul vestibulului -
ne reamintim de seara din ajunul aniversării ei,
când am venit ca un cor, și ea ne-a sărutat rece pe frunte,
și înăuntru era lume multă, și muzică.
Afară s-a făcut seară - dar vântul nu bate.
(Suntem atâta de prost dispuși, încât am uitat
să furăm o bucățică de cactus din glastrele
de pe scara ei friguroasă.)

/ Mircea Ivănescu, "Proiect de singurătate"

/ vizual: Ayham Jabr